REFERINŢE CRITICE

„Am urmãrit scrisul acestei poete înainte ca el sã devinã prilej editorial. Versurile ei, publicate în presa literarã, trãdeazã prezenţa unei sensibilitãţi încordate, aflatã mereu în cãutarea parcã a unui cuvânt care sã-i ascundã mai degrabã decât sã-i dezvãluie neliniştea interioarã.

Volumele ei ne recomandã o poetã care a ştiut sã-şi aştepte şi sã-şi controleze maturitatea artisticã.

Poemele sale ne pun în faţa unui univers din imediata vecinãtate a spaţiului transilvan, evocându-ni-l cu un fel de seninãtate pe care numai la capãtul unui efort (şi al unei obişnuinţe cu capcanele scrisului) o poţi dobândi.”

Mircea Ciobanu, 1994

„Mariana Pândaru este o poetã excepţionalã, de forţã, foarte maturã, a cãrei expresie este fragilã şi viguroasã în acelaşi timp”

Cezar Ivãnescu – Luceafãrul, nr. 1143/1984

„Mariana Pândaru este o poetã remarcabilã cu un temperament lingvistic dublat de un temperament poetic rãsfrânt în imagini poetice”.

Maria Cerchez – Luceafãrul, nr. 1143/1984

„Depãşindu-şi cu demnitate şi talent condiţia de provincial, pe plan scriitoricesc şi pe plan publicistic (este membrã a Uniunii Ziariştilor Profesionişti) Mariana Pândaru se recomandã singurã: vine de la Deva, cu o sensibilitate îndelung exersatã („de dupã cuvinte”, o sensibilitate a tãcerii rescrise, a „gândului fulgerat”) intimist – existenţialistã.

Mariana Pândaru este de un profesionalism cert.”

Liviu Ioan Stoiciu, 2001

„Mariana Pândaru şi-a dobândit o formã de exprimare poeticã, pe care o stãpâneşte acum deplin, concretizatã mai ales pe latura confesivã, a comunicãrii metaforice, parabolice chiar, a propriilor trãiri emoþionale, într-un circuit ideatic ce se lasã mânuit uşor pe grila de control a unei construcţii libere, de sub spontaneitatea aparentã lãsându-se sã se întrevadã elaborarea, travaliul prozodic meticulos şi atent.

Poeta cautã îndeobşte semnificaţiile de profunzime ale fiecãrui gest uman, ale fiecãrei atitudini sau angajãri, consemnând, transpusã în starea de graţie, reverberaţiile propriilor trãiri în faþa realitãţilor existenţiale. Rezultã de aici o poezie a meditaţiei, a panseului de rezonanţã filozoficã, transpus într-o formã concisã, aidoma unor cugetãri versificate. E o poezie a comunicãrii în pilde şi simboluri, în care un loc aparte îşi aflã universul şi starea de copilãrie. De fiecare datã construcţia poemei are un nucleu imagistic pregnant, oarecum şocant, în orice caz capabil a coagula în jurul lui discursul poetic, acesta primind încãrcãtura generalizatoare. Sunt versuri caligrafiate cu o anumitã duioşie, dublatã de vigoarea unei forţe vitale lucide, responsabile în latura moral-socialului...

E o poezie de maturitate, sobrã, mereu marcatã de semnul meditaţiei, al cãutãrii drumului de înţelegere, de pãtrundere în labirintul sinelui, cu toate trãirile lui pasionale.”

Constantin Cubleşan – Mariana Pândaru – „Lacrima de ambrã”, „Steaua” nr. 9/1998.

„Ţinem sã precizãm cã avem de-a face cu o liricã rafinatã, axatã pe imaginea şi trãirile inimii. „Inima” concept atât de devalorizat în epoca noastrã, redobândeşte în poezia Marianei Pândaru întreaga sa demnitate, nu numai ca sediu al emoţiei, dar şi ca loc în care spiritul coboarã („coborârea minţii în inimã”, dupã o expresie a isihaştrilor) pentru a face sã vibreze întreaga fiinţã, conectând-o la ritmurile cosmosului. Fiecare poem este o sfâşiere existenţialã. Umanul e veşnic condamnat sã fie rupt, sfâşiat în paradigmã polemicã. Mariana Pândaru este obsedatã de condiţia umanã: mereu imperfectã, mereu sortitã eşecului, trãind dureros disjuncţia dintre contemplarea perfecþiunii şi inaccesibilitatea acesteia. Ceea ce poate urni omul, ceea ce îl poate scoate din angoasã este activitatea inimii, singura care mai poate umple templele, mai poate da un sens existenţei. Inima singurã poate sã strãbatã închiderea şi distanţa incomensurabilã dintre aceste monade ermetice care sunt oamenii. Sufletele sunt aruncate în corpuri unde cunosc pãtimirea, dar care îşi întipãresc perfecþiunea rotundã (cercul, ca figurã absolutã) asupra nisipului. Inima dã consistenţã ontologicã şi axiologicã fiecãrui act uman chiar şi actului poetic: armele îndreptate spre imperiile de pe arta poetului sunt neputincioase. Ea cunoaşte şi metamorfoze, e de „piatrã” sau de „nisip auriu”, ea cunoaşte imuabilitatea rocii sau destrãmarea strãlucitoare prin dãruire.

„Lacrima de ambrã” constituie un adevãrat „tratat” de educaţie a inimii, singura care ne face sã suportãm absurdul şi disperarea existenţei, dar care le şi subliniazã într-o lume a ideilor, a ideilor plenar trãite ceea ce este marca lirismului autentic. ”

Niadi Cernica – O „poeticã” a inimii (Crai Nou - nr. 2252-1998)

„Mariana Pândaru este o poetã de mare talent şi o ziaristã de excepţie, aflatã de mai bine de douãzeci de ani în atenţia criticii literare. Este, de asemenea şi o editoare priceputã şi de rafinament deosebit, o conştiinţã culturalã autenticã.

Volumele sale de poezie sunt cu totul remarcabile, probând deopotrivã artã şi meserie, cerebralitate şi spontaneitate. Ele constituie un maraton pe verticalã, fiind roadele unor acumulãri de decenii în spaţiul culturii.”

Aurelian Titu Dumitrescu, 2001

„Mariana Pândaru practicã o poezie curatã, nu doar în vers clasic ci şi în vers alb, cu o metaforã proaspãtã în care tematic, predominã sentimentul iubirii şi al maternitãţii împlinite, condiţia contemporanã a poetului şi a poeziei.

Sinceritatea şi limpeditatea stilului sãu, fac din paginile volumelor sale de versuri, o lecturã agreabilã. Laconismul lor, adesea, nu denotã o scurtã respiraþie, ci o reflexivitate condensatã prin care poeta reuşşte sã spunã mult în cuvinte puţine.

Un ochi proaspãt, o sensibilitate exacerbatã şi un stil cursiv, dovedesc faptul cã poeta, atunci când oboseşte în chingile versului, poate scrie curat şi prozã.”

Passionaria Stoicescu, 2001

„Mariana Pândaru tinde a împlini o excepţie în poetica noastrã femininã.

Prin forme simple de limbaj, surprinde aspecte complexe ale existenţei. De la amãnunte de ordin comun reuşeşte sã evolueze spre sfere ale semnificaţiilor înalte. De la subtilitãţi surprinse de ingenioasa-i intuiţie femininã, se transpune mãiestrit spre problematici de maturã gravitate.”

Victor Isac – Mariana Pândaru -

O excepţie în poetica femininã, 1992

„Mariana Pândaru este un poet autentic prin transmiterea emoţionalã puternicã a unui fond liric de mare calitate, recunoscut de altfel şi de cronicile literare ce au salutat apariţia volumelor sale. Ea este dãruitã cu trup şi suflet scrisului, e o prezenţã de netãgãduit în câmpul literaturii noastre.”

Neculai Chirica, 1994

„Pe Mariana Pândaru n-am cunoscut-o decât prin versurile publicate în volume şi reviste literare. Mi se pãrea cã vine dintr-o lume în care, eu, poetul singuratic de la Dunãre, n-o sã am niciodatã vizã de intrare. Citindu-i poezia mã uimeam mirându-mã, vorba lui Nichita şi învãţam alfabetul tãcerii. Furând puţin câte puţin din cântecul lebedei, Mariana Pândaru ne face şi pe noi cititorii sãi, pãrtaşi la acest cântec. Cu toate riscurile.

Mariana Pândaru este o voce unicã în lirica femininã contemporanã. La POETÃ, insomniile devin obişnuinþã şi se preschimbã în poeme de o puritate cristalinã, frizând nefirescul.

Cu netãgãduitã invidie vãd cã gâlceava dintre cuvânt şi vis, la Mariana, se constituie în acea cãlãtorie continuã a poetului dintotdeauna. Şi asta pentru cã POETA trãieşte drama neputinþei de a ieşi din cercul magic al cuvintelor, al imaginilor.”

Ion Conac – Starea de dupã cuvinte

(„Lacrima de ambrã”) – „Cãlãuza”, 1998

„Mariana Pândaru, un suflet zbuciumat, poezia ei aduce documente romantice asupra unui destin în desfãşurare, e un om inteligent, complexat poate de binele şi de rãul din noi înşine.

Expresia ei, clarã, sentimentele, ale unei singuratice care ne face sã-i simţim trauma şi sã fim de acord cu ea.”

Constanţa Buzea - „Viaţa Studenţeascã” - 3 mai 1978.

„Mariana Pândaru este o poetesã cu o sensibilitate a adâncurilor foarte acutã. Ea aude cum cad ninsorile, cum cresc rãdãcinile ierbii... Viziunea sa poeticã strãbate culori greu accesibile, încãrcate de valenţe emotive deosebite. Lumea cãtre care tinde Mariana Pândaru este o lume în care mişunã formele vieþii, uneori în ciudate ipostaze.”

Iv Martinovici – „Ritmuri”- 1974

„Când în lumea aceasta toate mangafalele nu mai încap de propriile lor burţi vine cu modestie poeta Mariana Pândaru pentru a recunoaşte în fascinanta „Poezia - coroanã de spini”: „Dumnezeu mi-a dat poezia/ - coroanã de spini/ sã pot traversa/ mai uşor/ deşertul acesta de viaţã/ trãgând dupã mine/ o cruce incandescentã/ cãlcând eu - nisip/ pe nisip”. Un fior tragic rãzbate poezia doamnei Mariana Pândaru, existenţialist, o voluntarã asumare a crucii - simbolul de foc al poverii îi trage umãrul sub povara de plumb al marelui talent pe care poeta îl biciuieşte sã coboare pânã în ultima fibrã a sufletului pentru a smulge şi ultima fãrâmã de trãire din îndepãrtatul ţãrm al fãgãduinţei de la care, mai la vale, totul intrã în neant şi uitare. Când talentul îi sfârtecã somnul când orele şi zilele şi gesturile şi trãirile sunt sclavii talentului dat, nu pot decât sã mai bucure. Egoismul bucuriei mele e marea povarã pe care doamna Mariana Pândaru, datoritã talentului, e silitã sã-l poarte. De ce? Pentru cã aşa a hãrãzit-o Dumnezeu.”

Vasile Morar – Mariana Pândaru - „Ferigi înzãpezite” –

Glasul Maramureşului - nr. 96/1997

„Mariana Pândaru îşi contureazã cu fermitate un nume în poezia româneascã de reflecţie şi a intimitãţii. Precedentele sale cãrţi, o recomandau ca pe o poetã a discreţiei trãirilor intime, a unei sensibilitãţi frustrate, necontenit agresatã de vulgaritatea zilei, de „Bâlciul şi viaţa lui coloratã”.

Scurte notaþii fugare, consemnãri despre relaţia sinelui cu lumea, despre clipa cuvântului şi cuvântul clipei, despre trupul perisabil şi spiritul vulnerabil, acestea sunt temele poetice concluzive, grave, concise ale poetei Mariana Pândaru.

Mult mai adânci decât la prima vedere, aceste mesaje poetice aparţin unei poete atente mai ales sã-şi culeagã lumina sau tristeţea din suflet, şi ele vor urmãri lectorul multã vreme dupã receptarea lor.

Mariana Pândaru este foarte preocupatã de cuvânt, de capacitatea acestui vehicol capricios de a transporta ceva esenţial din tot ceea ce reprezintã omul în traseul sãu existenţial. De aceea o bunã parte din poemele sale au ca punct central declanşator al meditaţiei tocmai cuvântul. Apropiindu-ne cãrţile sau poemele Marianei Pândaru, ele ne determinã sã credem în talentul sãu şi nu este greşit sã afirmãm cã poeta se aflã acum într-o expansiune creatoare evidentã.”

Vasile Bardan – Mariana Pândaru - „Lacrima de ambrã” – Viaþa Româneascã - nr. 1-2/1999

„Dintr-un fior tragic derivã originalitatea poeziei Marianei Pândaru, zbuciumul ei întru urzirea dupã cele mai sfinte legi ale creaţiei cunoscute. Doamna Pândaru este chematã anume pentru cuvânt şi metaforã, pentru ca timpul sã şi-l iroseascã într-o învãpãiere de griji la masa de lucru, bucurându-se de firele de cernealã ce se pierd pe manuscris întru naşterea poeziilor fãrã de care un poet nu ar spune cã nu-i bogat, bogãţia lui constând în averea sa scriitoriceascã. Poeta Mariana Pândaru a recurs la o artã adevãratã, fãrã de câştiguri materiale, dar a şi realizat, un expozeu de imagini, de metafore excelente.”

Ion Machidon – De la poet la poeţi – Ed. Amurg Sentimental -1999.

„Condeiul sigur noteazã amãnuntul semnificativ, capabil sã redea atmosfera, importanţa obiectivã şi subiectivã a locurilor într-o succesiune, desigur subiectivã. Cu atât mai mult cu cât privirea cãlãtorului este preponderent retrospectivã, emoţiei trãite şi euforiei poetice i se substituie, insinuant, tendinþa reporterului spre detaliu exact şi realist, notaţia fotograficã şi privirea diacronicã rezematã pe date istorice. Asta în ciuda intenţiei declarat subiective a cãrţii, susţinutã prin laitmotivul uimirii în faţa frumuseţii şi al încântãrii legate de dãrnicia clipei.”

Elisabeta Bogãţan –Emoţie şi luciditate – „Parisul din inima mea” Mariana Pândaru / „Ardealul literar şi artistic” nr. 1/2002.

„În orice caz, cititorul are acum ocazia de a-şi desfãta mintea şi sufletul luând act de realitãţi ale Oraşului - Luminã pritocite prin mintea şi viziunea unui observator fin şi un detalieur în fraza cãruia se regãsesc, de aceastã datã, atât poetul cât şi jurnalistul. Având de partea sa aceste douã atuuri, autoarea evolueazã cu destulã dezinvolturã pe o medianã epicã foarte bine susţinutã de un comentariu doct în care se regãsesc informaþii din mai toate laturile vieţii sociale. Cele mai multe dintre ele ne sunt prezentate succint, aproape sub formã de flash-uri, însã grija Marianei Pândaru este manifestatã în primul rând prin evidenţierea permanentã a subiectului în discuţie chiar dacã, uneori, creeazã impresia de abatere. Nu este deloc aşa: ochiului sãu de jurnalist vigilent, nu-i scapã absolut nimic...”

Dumitru Hurubã – Mariana Pândaru –„Parisul din inima mea” (Jurnal de cãlãtor) / Cuvântul Liber - nr. 3003, 2001.

„Citind volumul „Lacrima de ambrã” ai senzaţia marii poezii lirice. Cu toatã nota de tristeþe presãratã prin poezii ca o realitate a vieţii, cuvintele reprezentative sunt: luminã, alb, vise, inimã, viaţã, fericire...

Tonul elegiac al volumului este estompat de valoarea poeziei „Numai poemul de dragoste”, în care optimismul rãzbate ca şi când bucuria de a trãi trebuie sã învingã: „Numai poemul de dragoste/ Rãmas pe digul albastru/ Ne-aşteaptã de-un veac/ Neschimbat”.

În final nu putem decât sã remarcãm cã Mariana Pândaru a îmbogãţit, cu acest volum al sãu, peisajul poetic hunedorean, reuşind sã transmitã cititorilor sãi un nou fior de autenticã poezie”.

Dumitru Boboşa – „Lacrima de ambrã” – „Ardealul literar şi artistic” nr. 5, 1998.

„Dacã avem în atenţie cã: „Adevãrata frumuseţe este la fel de rarã ca omul capabil sã-şi aleagã un anume sine însuşi şi sã şi-l impunã” – cum ar spune Paul Valery, – atunci, observãm cã poeta Mariana Pândaru îşi asumã viziunile ce stau sub semnul actului revelator. De aici apare înclinarea spre interiorizare, spre vibraţie sufleteascã, spre construcţii de sferã latitudinarã cu accente îndreptate cãtre abisal, având la bazã tensiuni polare. „Iartã-mã pasãre/ sunt mult mai slabã/ chiar dacã scriam cândva/ cu flãcãri pe trupul tãu inocent/ sunt mult mai slabã/ pentru cã n-am avut niciodatã/ imaginea întregului câmp/ în care se preumblã la fel/ oameni de cretã/ şi oameni cãrbune/ iartã-mã pasãre/ cãci iatã/ poezia se scrie/ şi în stare de fericire”. Prin „Ferigi înzãpezite” poeta Mariana Pândaru ne propune dificultatea de a traversa cultul poeziei înþelegând cã poezia conţine principiul perceperii de sine a interiorului intim. Astfel, ea ne relevã un procedeu, o cale de ajungere la iluminare”.

Victor Sterom – Ferigi înzãpezite – „Ardealul literar şi artistic, nr. 3-4, 2001

„La a patra apariţie editorialã („Ferigi înzãpezite”, Editura „Helicon”, 1996), într-o frumoasã colecţie de poezie, Mariana Pândaru continuã un discurs liric uşor recognoscibil în peisajul poeziei tinere autohtone actuale. Metafora conţinutã în titlul cãrţii pare sã fie pentru autoare însãşi definiţia artei sale, motivul ferigii sub zãpadã plasându-ne de la început într-un spaţiu al transparenţei şi imaculãrii. Mariana Pândaru aparţine temperamental poeţilor de sorginte romanticã, sesizând cu sensibilitate de barometru toate mutaţiile sufleteşti declanşate de avatarurile unei realitãţi alienate şi agresive, strãine de aspiraţiile acestei poezii, ale fiinţei umane în general.

Poeta abordeazã teme esenţiale ale poeziei dintotdeauna – dragoste, viaţã, moarte – în poeme scrise sub imperiul revelaţiei pure, al inspiraţiei autentice, reuşind, nu de puţine ori, sã pãstreze pe întreg parcursul poemului la aceeaşi intensitate starea emoţionalã iniţialã...”

Ioan Evu – Cuvântul liber, mai, 1996

„Fire puternic interiorizatã, ţinutã distinsã, cu o expresie cercetãtoare a feţei şi un surâs plin de înţelesuri, Mariana Pândaru trãieşte într-un univers transparent din care ţâşnesc pescãruşi cu blânde priviri. Poezia sa este o constatare în care cititorul se aflã mereu în aşteptarea cuvântului într-o formã deschisã.

Existã în aceste versuri o voce tainicã a umbrei elementele intrã sau ies din scenã cu o evidenþã a gestului. De exemplu în „Casa de umbre” – bucuriile simple se decupeazã din pietre, flori fãrã culoare se leagãnã, pasãrea albã se strecoarã subtil/ cãtre lume.

Folosind cu graţie un limbaj dens redând o succesiune de emoţii bine tensionate în mişcarea elementelor lirice, poeta comunicã un echilibru perfect.”

Elena Cruceru – Orele albe ale poeziei –

Anotimp Magazin – nr. 224/1996.

„Cine vrea sã se ducã la Paris cu un ghid bun sau vrea sã revadã Parisul prin luminile strãvezii ale poeziei, sã citeascã ultimul volum al scriitoarei Mariana Pândaru, Parisul din inima mea (Ed. „Cãlãuza”, Deva, 2001). Structuratã pe trei mari capitole: Primãvarã de miere, Varã luminoasã, În lumea dialogului (interviuri cu personalitãţi ale culturii române din Franţa, între care Monica Lovinescu), cartea, postfaţatã de Denisa-Lidia Toma este şi un prilej de reflecţie spiritualã pentru cititor, cãci autoarea îşi numeşte cãlãtoria „periplul meu spiri-tual”.

Ce important e ca turismul sã fie turism duhovnicesc. Se vede din ce ne spune iar autoarea: „Cãci adevãrata bogãţie a omului stã în sufletul sãu şi pe aceasta nu i-o poate lua nimeni, niciodatã, orice s-ar întâmpla.”

Theodor Damian – Mariana Pândaru, Parisul din inima mea – Luminã linã (New York) - nr. 4/2001.

„Este oarecum neobișnuit ca o poetă să îmbrățișeze cu atâta dăruire mitul lui Prometeu și a vulturul lui [,,S-a tras/ în cel mai bun prieten al meu/ – Vulturul’’ (Zăpezi peste ființă)] într-o tăcere a unei grădini din piatră, nemișcată și imuabilă, care a rămas, încă de la începuturile ei într-un secret și enigmatic infinit de cretă albă. Ca și menhirele și dolmenele, nici ,,piatra nu are gură/ să spună câte dimineţi/ au trecut/ de la naşterea lor’’ (Clipe de salamandră vicleană). Poezia Marianei Pândaru și-ar dori să descifreze un secret neîmpărtășit nouă, muritorilor de rând, un secret al unei altfel de existențe, suspendate între divin și inexorabil, pentru care un fel de ritual păgân ar fi vrut să spună că încă de ,,la început a fost Cuvântul’’ morții, al acelei păsări mari care ,,stătea neclintită/ desupra orașului,/Și nimeni nu știa/ de unde această umbră/ fără contur.“ (Pasărea cea mare).

Muguraş Maria Petrescu – Aşteptare în tăcere

„În cazul Marianei Pândaru, m-a uimit relevarea fragilităţii existenţei umane şi cuminţenia cu care sufletul, parcă în permanenţă rănit, acceptă cu resemnare orice gest agresiv din partea unui destin impus, izvorât parcă din rea-voinţa altora. Pentru că, aşa cum afirma în urmă cu opt decenii Emil Cioran: „Şi resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.”

„Lumea aceasta/ pare să fie/ de jucărie...” constata poeta în preambulul volumului După căderea nopţii (2007), continuând: „Cuvântul aruncat/ precum zarul/ închide-deschide bazarul...” Dar acelaşi motiv al lumii ca circ sau bâlci apare şi în volumele anterioare. E o lume care funcţionează după jocul capricios şi nedrept al hazardului, o lume crudă, nemiloasă cu cei curaţi, în care poeta nu-şi va găsi locul, poezia ei nefiind decât o expresie lucidă şi disperată a statutului de victimă al individului: „Eu sunt doar un oaspete/ în manejul circului vostru/ N-am învăţat să înghit săbii/ Nu ştiu să scot iepuraşi/ din cutia albastră/ Pot doar să vă ameninţ/ cu poezia/ Dar pe cine mai sperie/ această fragilitate?” (Sunt doar un oaspete)

Însăşi creaţia, sensul ei, rostul artistului sunt puse la îndoială în „vecinătatea” acestui univers de bâlci: „mă întreb/ pentru ce am scris/ atâtea poeme/ când văd că vis-a-vis/ bâlciul – îşi trăieşte/ nepăsător/ viaţa lui colorată!” (Bâlciul şi viaţa lui colorată)

Ladislau Daradici – Între poezia fragilităţii şi asumarea resemnării

„Poemele Marianei Pândaru sunt ca un exerciţiu de încântare şi de descântare a lumii, sau de „încuvântare“ sau „descuvântare“ a lumii.

Versurile de cea mai intensă trăire, în acest context, sunt cele legate de ideea de văpaie şi incendiu, de ardere, de mistuire.
Poeta vorbeşte despre dubla funcție a cuvântului, aceea de mistuit şi mistuitor, amintind de dubla funcţie a Mântuitorului, cea de jertfit şi totodată de jertfitor, când ne atrage atenţia la „cuvintele/care ne mistuie” (Primele semne ale învingătorului), ca şi cum ele sunt focul, iar noi jertfa, şi încă în ardere de tot, ca într-un ritual de purificare menit a aduce împăcarea cu divinitatea; în acelaşi timp însă cuvintele sunt şi jertfă, adică mistuite, atunci când declară „că ochiul tău/sfâşie aerul din preajma cuvintelor mele/ca şi când n-ar fi existat niciodată/ele – cuvintele arse pe rug” (Sub pom înflorit).
Călătorind în cuvânt poeta descoperă taina tărâmului interior al acestuia. Acolo totul este incandescent. Ca flacăra Sf.Mormânt pe care în noaptea Învierii, o ţii în mână dar nu te frige. În pelerinajul ei spre inima cuvântului poeta vede şi simte văpaia, singura care nu dispare, chiar atunci când învelişul, sunetul, nu se mai văd. Atunci „Rămâne doar/văpaia cuvântului/să tulbure aerul” (Văpaia cuvântului). Pentru acest motiv, ceea ce cade în cuvânt se aprinde, arde, se mistuie, iar dacă ceea ce cade este la rându-i flacără, ea se stinge în aceea care o cuprinde, stingere care este de fapt o aprindere şi mai mare. „Numai la noi în cuvinte/s-au stins libelulele de foc!” (Întotdeauna aceeaşi carte).
Atât încântarea, cât şi descântarea, fiind cânturi, încep în interior, în perihoreza nuntirii amintite, pentru ca apoi să reverbereze în afară.
Poeta ne spune acest lucru printr-o altă sublimă metaforă, într-un poem unde vorbeşte despre „păsări adevărate/purtătoare de cântece/pe dinăuntru cântate (Celei păsări adevărate).
Mariana Pândaru scrie poezie cu cuvinte de foc. Ea se pune pe sine în vers ca ofrandă adăugând văpaie văpăii cuvântului înainte de a-l trimite spre ceilalţi ca pe sămânţa menită să aducă rod însutit.
Theodor Damian – Poezia ca stare de nuntă

„La nivel de suprafață, toate formele de exprimare ale poetei sunt de o modernitate vădită, lăsând destul loc de subtilități și interpretări, nu unele aleatorii, ci dirijate cu scop.

...tema de natură clasică –arta și artistul – rămâne cea care domină întregul volum, prin ramificațiile ei absorbite în alte titluri și texte.

În ordine, pe același palier al semnificațiilor vin visele, nu atât de orientare romantică expresă, ci ca formă nepieritoare, ca rezultantă a proiecțiilor în imaginar.

După acumularea unor viziuni, dincolo de cota medie a înțelegerilor vieții, vine o reîntoarcere la punctul de incidență, de interferență dintre vis și cuvânt. Legătura o realizează numai, sau exclusiv, văpaia cuvântului.“

Marian Barbu – Călătorind în cuvânt