"Destine la răscruce"

Mariana Pândaru: „Ce aţi făcut în tot acest timp?”

Mariana Pândaru îşi strânge părţile din viaţa sa prin cartea Interviuri fără frontiere*, apărută la Editura Călăuza v.b., 2018, moment de bilanţ pentru jurnalist, scriitor şi femeie aflată în aventura cunoaşterii lumii în care a trăit/trăieşte. Sunt întâlniri cu oameni speciali, fiecare având de luptat pentru ceva în viaţa aceasta. Tumultul din răspunsurile lor este oglinda vremurilor în care am trăit cu toţii, iar unii au auzit, rezistând în faţa zidului de timp. Peste şapte zeci de oameni cu speranţele lor, cu visele lor, eşecurile lor, cu iubirile neîmplinite, cu zile de cenuşă sau de diamant. Mariana Pândaru a adunat în această carte pofta ei de viaţă, frustrările sale care erau şi ale celor intervievaţi. Ea a ştiut să întrebe spontan, nu şi-a pregătit dialogul, a fost online cu veacul său. Ea a descoperit în fiecare partener de dialog o arhivă a vremii sale, una complicată.

Epoca demersului jurnalistic a început în anul 1990 alături de regretatul Valeriu Bârgău, partener de viaţă, scriitor pasionat, jurnalist cu stil, bun administrator de ziar şi editură. Epoca a durat mai mult zece – doisprezece – cincisprezece  ani, una complicată. Calea a fost dură, de la jurnalismul de comandă la jurnalismul  liber, marcat de curajul de a clădi o piaţă a ştirilor. O piaţă susţinut de hârtia care până la urmă arde sub presiunea vremii sau se degradează sub lacrima timpului crud. Sunt interviuri publicate de-a lungul acelor ani, în principal, în jurnalul „Călăuza” şi revista „Ardealul literar şi artistic”. Mariana a muncit cu sârguinţă pentru a publica interviuri de ţinută, pentru a atrage cititorul. Secretul ei a fost pofta de viaţă, de multe ori acoperită de modestie şi de frica benefică de a nu rata şansa întâlnirii cu un om care avea ceva de spus lumii. În România acelor ani a existat o căutare intensă a identităţii naţionale, ieşirea din epoca dură a comunismului propagandistic a avut efecte neprevăzute asupra vieţii oamenilor… Au pierdut ceva cert pentru o aventură democratică năzuită, pentru libertatea de exprimare, pentru iniţiativă privată. Autoarea a intrat în dialog cu medici, scriitori, preoţi, meşteri populari, oameni politici, diplomaţi, artişti, jurnalişti, filozofi, personalităţi de excepţie, nume care au făcut jocurile de imagine în epoci diferite. De la Ion Marin Almăjan la Constantin Zgâmbău, un nonconformist, întâlnim nume interesante ale anilor nouă zeci: Horea Bădescu, Sava Negrean Brudaşcu, Mircea Ciobanu, Ion Cristoiu, Ioan I. Iancu, Victor Isac, Liviu Ioan Stoiciu, Margareta Labiş, Eugen Evu, Ioan Evu, Cornel Ungureanu, Paltin Nottara etc. Unii dintre aceşti s-au dus la interviuri cu Dumnezeu.

Deşi majoritatea celor care au răspuns jurnalistului au fost din zona judeţului Hunedoara sau din Ardeal, linia cărţii arată că nu există frontiere pentru românii care le pasă de neamul lor. Unii au trăit/ trăiesc în Paris, Ungaria, Serbia, Moldova, Ucraina etc. Hotarele nu au constituit impedimente pentru a gândi în stilul românilor, pentru a iubi limba română, pentru a le păsa de cultura română, pentru a suferi pentru credinţa creştină. Cu fiecare răspuns parcurs în această carte descoperi oameni care s-au zbătut pentru o cauză, fie una personală, fie una colectivă. Schimbările i-au marcat, priza directă cu libertatea fără frontiere i-a bulversat, i-a pus pe gânduri, i-a ambiţionat. Proiectele trebuiau să curgă în matca lor…

Titlul este sugestiv, fără frontiere descoperi o lume…

În prefaţă, Maria-Daniela Pănăzan (scriitoare, critic şi istoric literar, dascăl, specialist în literatura religioasă românească) afirmă despre carte că este una care mărturiseşte despre noi înşine. „Autoarea Mariana Pândaru are meritul de a strânge, în aceste pagini cu valoare de document memorialistic, numeroase aspecte de interes pentru cititorul de zi. De exemplu, interviul cu Horea Bădescu, director adjunct al Centrului Cultural Român din Paris (în anul realizării interviului, 1997). Descoperim, pe de o parte speranţa şi bucuria poetului de a împărtăşi cititorilor aspecte din viaţa sa de scriitor, dar pe de altă parte, dorinţa de a informa asupra activităţilor  deosebite realizate de Centrul Cultural pe care l-a condus…” (p. 6).

Citind aceste interviuri descoperim o lume atinsă de dinamismul social, de paradigma istoriei noastre… Starea culturală a ţării dezechilibrează peisajul literar şi cultural al societăţii, iar unii scriitor trăiesc traume sufleteşti adevărate (Ion Marin Almăjan). Gheorghe Ardelean (vicepreşedinte al Autoguvernării de ţară a Românilor din Ungaria) constată că românii care trăiesc în ţara vecină şi-au uitat pe alocuri limba română, dar unii nu au uitat că sunt români aşa cum i-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ.

Traian Băsescu (fost preşedinte al României, două mandate, om politic cunoscut al vremii) susţine că un om politic trebuie să fie informat, chiar dacă nu pe căi ortodoxe, pentru a face faţă asaltului adversarilor politici, manipulărilor, intereselor obscure materiale etc., şi să acţioneze în consecinţă pentru o justă soluţie politică (aprilie, 1995).

Dumitru Bârsan, numit un român la Babilon, întors din Irak, face peisajul unei dictaturi a vremii, în paralel cu libertatea abia accesată de români: „La fiecare intersecţie de drumuri există portretul lui Saddam Hussein. În toate magazinele este obligatoriu să fie portretul lui. Dacă nu este aşa, vânzătorul este amendat cu 300 de dinari sau cu închisoarea şi magazinul este închis” (p. 45, anul 1993).

În interviul cu Victor Isac (filozof, scriitor, om politic important, care a trăit la Hunedoara, o personalitate a vremii), remarcăm luciditatea unui om cu personalitate, pasionat de istoria ţării sale. El a suferit în închisorile comuniste pentru idealul său democratic. A întâlnit numeroase personalităţi ale societăţii româneşti precum Iuliu Maniu sau dr. Petru Groza. A intrat în conflicte cu instituţiile statului şi cu reprezentanţii acestora, a rămas fidel idealului său. Despre tineretul care se zbate pentru o istorie echitabilă a tuturor generaţiilor, el afirmă: „Sunt foarte dezamăgit de acest tineret. Cred că nu greşesc prea mult caracterizându-l ca lipsit de elanul corespunzător vârstei, denotând o stare de apatie. Apare prea puţin interesat de viaţa politică, ceea ce înseamnă indiferenţă faţă de problemele sociale şi cele de ordin politic ale Patriei. Din câte cunosc, nici un partid nu se poate mândri cu o organizaţie puternică de tineret, după cum nici tineretul singur n-a dat dovadă că ar constitui o forţă politică distinctă. După ultimele informaţii privind o tabără de tineret din Bucegi, se poate vorbi de iniţierea unor acţiuni cu caracter legionar, de care s-au sesizat oficialităţile” (p. 218, anul 1990). Iată drama unei epoci, reîntoarcerea în istorie, repetând istoria, planând pe aripile unui extremism de conjunctură. Din interviul cu Victor Isac desprindem mai multe tendinţe în istorie şi aflăm date importante despre dr. Petru Groza, date care ar putea influenţa percepţia publicului asupra istoriei. Acest interviu sugerează că există material pentru o altă carte privind modul cum s-a făcut istoria în acea perioadă, după ultimul război mondial.

Monica Lovinescu (critic literar, publicist, personalitate a rezistenţei româneşti în epoca depăşită) afirmă: „În istorie sunt anumite trenuri de luat şi am impresia că noi nu am sărit destul de repede în trenul potrivit…” (p. 250, anul 1992).

Interviul cu Valeriu Bârgău (soţ, poet, scriitor, făcător de gazete şi reviste) este unul care trădează secrete, caută să prindă răspunsuri şi să acopere alte întrebări care nu se vor mai putea pune niciodată. El afirma (anul 1980!): „…pentru că recent vizionând filmul „Il nome della rosa” mi-am dat seama că în această lume circulă liberă şi nevătămată lumea lui Ecco. Cam, tot aşa, aş putea vorbi despre alte lumi în care, din când în când, îmi place să mă transpun pentru a călători în compania unor spirite” (p. 41, revista „Semenicul”).

Exemplele pot continua, Mariana Pândarul a strâns cu hărnicie date despre vremea în care a trăit frenetic această cunoaştere. Ea pune la bătaie curiozitatea, cultura, talentul de scriitor, patima poetului, agresiunea jurnalistului, dorul femeii după vatră, după pâinea cea de toate zilele. O carte în care genurile de întrepătrund, coagulându-se sub forma interviului. Cineva întreabă pentru tine, cineva răspunde. Ea este anchetatorul timpului, martorului suferinţelor, expertul în cuvinte potrivite, grefierul care consemnează fapte, biografii, evenimente, drame. O carte reuşită pentru că autoarea a luat în serios menirea jurnalistului, dorinţa scriitorului de a vedea dincolo de limite, dorul femeii după o viaţă echilibrată şi deschisă spre un viitor acceptabil pentru toţi. Cartea oferă, de asemenea, teme pentru câteva romane sau cicluri de proză scurtă, toate generate de viaţa oamenilor care au avut amabilitatea să răspundă/ să ne răspundă.

Din această carte lipseşte interviul cu sine al autoarei, dar răspunsul vine din întrebările ei.

Constantin Stancu

Decembrie 2018

  

*Pândaru, Mariana, Interviuri fără frontiere, 425 pagini, prefaţa Maria-Daniela Pănăzan, Deva: Editura Călăuza v.b., 2018

Revista FEED BACK nr.11-12, 2018

Amazoană în tangajul prozei *

de Maria Niţu

Mariana Pândaru este unul dintre cazurile nu prea des întâlnite, al femeilor „bărbate”, de data aceasta din zona Hunedoarei, scriitoare „en tittre”, cu precădere poetă, dar deopotrivă director de editură („Editura Călăuza”) şi director de revistă („Ardealul literar”), personalitate marcantă ca animatoare culturală, din plutonul feminin pilduitor al locului, alături de Paulina Popa, ori din vecinătatea timişoreană, de Nina Ceranu.

Volumul „0m în intersecţie”, Ed. Călăuza, 2017, cuprinde proză scurtă (chiar foarte scurtă), miniaturi de câteva pagini, unele rezumat al unei vieţi întregi, concentrate într-un crochiu de destin, altele doar flashuri de scene cotidiene, sau doar gânduri, atitudini de o clipă, metafore poetice, cu încărcătură simbolică, ale unor vieţi … „la intersecţie”.

Este o proză minimalistă, atât în dimensiuni, în durata epică - de un moment, în caracterizarea personajelor - la faza de crochiu, câteva tuşe de tipologii clasice, cât şi în stilul simplu, fără zorzoane pentru efecte stilistice de paiete. O variantă de „Momente şi schiţe”, dar nu în clasicizatul stil satiric, ci sentimental - pastile de iubire, între împlinire şi suferinţă.

Stilul simplu este într-un limbaj îngrijit, fără asperităţi de limbaj. Cum o mare parte sunt localizate în mediul rural al satelor hunedorene, în unele proze intarsiază efecte de limbaj popular, regional, pentru caracterizarea personajului în lumea sa. Irimia îi vorbea câinelui nou în ogradă, arătându-i cireşii: „Îi vezi cât îs de faini? Amaru’ lor că bine le stă! Da ce faci? Te hodini? Uite, acuşi o luăm în jos şi intrăm, dragule, în ograda noastră” (Câinele)

Discursul epic este într-o narare clasică, fără întorsături, alambicări moderniste de perspective auctoriale, de dislocări spaţio-temporale etc. Insolit, debutează promiţător proza „Actorul”, într-o adresare directă, la persoana a doua, din nevoia unui confident, care devine însă un monolog al Ei, căci e doar în gând –- linia de dialog a celuilalt e in absentia, el doarme. „nu mi-ai vorbit niciodată de visele tale, ba chiar mi-ai spus cândva că tu nu poţi visa sau, că visezi foarte rar (…) Nu ştiu ce fractură s-a petrecut în viaţa ta de te-a pustiit într-atât”. Introspecţia nu e dusă până la final şi revine la formula clasică la persoana a treia, de epic obişnuit.

Personajele sunt introduse ca la carte, de la început cu prezentarea actului de identitate, ca fişa proprie a postului., „Alo, Irina? Sunt Sorina” , „Constantin se aşeză pe marginea patului” … Numele sunt comune, obişnuite, de largă circulaţie românească (Elena, Nicolae, Ioana, Gheorghe etc.) pentru că şi actanţii sunt oameni simpli, din cotidianul unor vieţi aparent banale: în timpul unei vizite la un unchi în Deltă (Căluţul de mare), la o cafenea când Ea (Elena) îşi aştepta fiul de la ora de engleză (Ioan cel din nord), în drum spre locul repartiţiei (Învăţătoarea), pe bancă în aşteptarea unui autobuz (Străinul) etc.  

Firul epic se reia similar: o poveste de dragoste ori un flash din real ori posibil, dintre un El şi o Ea, istorii de cuplu, unele eşuate, altele împlinite, ori rămase în stand by, într-un final deschis, de sugestie.

Prezentarea este din perspectiva unui personajului feminin narator. Astfel că toate piesele sunt ipostazieri de love story, variaţiuni pe muzică de Bach, alcătuind, ca un puzzle, panoramarea unei psihologii feminine la intersecţia cu iubirea. Firescul uman care are nevoie de a da şi a primi iubire. Psihologia unei firi sensibile, romantice - uneori în exces, până la romanţiozitate,  visătoare, poetice, parcă din timpul unor romanţe apuse, într-o perspectivă idealistă - un idealism puritan, de epocă victoriană.

Este sentimentalismul unei sensibilităţi feminine neatinse de cinismul modern, al unui timp revolut şi al unei vârste trecute de prima tinereţe, tributară amintirilor, retrăirilor evocativ -visător ale unor clipe de bucurie de altădată. O reîntorcere în trecut prin care personajul încearcă „să se convingă că a trăit cu adevărat” (Cireşul) .

 Departe de orice cinism ironie ori persiflare modernă, dezabuzată, alienizantă.

Poate ar fi fost necesară din când în când, dincolo de tonul grav, serios şi o notă ludică, lejeritate întru detensionare autopersiflantă etc., pentru a ieşi din gustul doar de zahăr candel şi a da şi o iuţeală de sare şi piper.

În acelaşi timp, pentru că realitatea este totuşi dură şi nu menajează sensibilităţi poetice, este psihologia femeii demne, care nu devine disperată, umilă, ci învingătoare mândră, orgolioasă, ce îşi învinge şi gestionează rătăcirile de moment, loviturile sorţii căzute „ca un satâr ce a decapitat toate visele” (Întâlnirea).  

Reflex al carierei de poetă, amprenta poetică este ineluctabilă,  nu e prozatoare de cursă lungă, pur sânge. Iubirile sunt din gesture poetice, adolescentine: la o fermă piscicolă, în Delta Dunării, El (Iovan) îi oferă Ei (Marta) „un căluţ de mare, uscat” (simbolic, era pentru pescari purtător de noroc).  

Totul e parcă pus pe catifea, uneori, e drept, de catifea sfâşiată, peticită, ori decolorată de timp, pentru că unele flashuri sunt dureroase, sub asperităţile vieţii, prin prisma unei hipersensibilităţi feminine ulcerate. „Un om fără trecut”, şi-ar pierde identitatea. ştefan, personajul din „Ziua cea mai grea”, vede demolarea casei sale, sub fălcile buldozerelor modernizării. Acel dâmb de moloz parcă era propriul mormânt.

Calităţi de prozatoare se văd însă în mânuirea cu siguranţă a dialogului între personaje, cu vivacitate, naturaleţe, chiar dacă tensiunea epică lipseşte.

Astfel că stilul lejer, accesibil e plăcut la lectură, o lectură agreabilă, dar nu de metrou, sau de vacanţă, ci în momente de nostalgii, seara, ori în solitudinea unor clipe de reverie, când ai nevoie de intimidate cu tine însuţi…

În acest context, dominantă este starea de singurătate, care se cere alinată prin iubire, împărtăşită, promisă, ori chiar doar visată, „seara asta frumoasă accentua în mine sentimentul de singurătate”( Străinul).

Trăsătura dominantă a personajelor este firea introspectivă. Sunt personaje care-şi caută rostul, îl analizează, la ora bilanţului, cu întrebări retorice, de ce?!! Introspecţia, disecţia analitică sunt un atuu al prozei feminine, întru sondare fină, nuanţată a sensibilităţii sufleteşti.

Momentele nu sunt prezentate în timpul desfăşurării dramatice, de cumpănă, ci în clipe de acalmie, rememorare detensionantă. Epicul se coagulează din întâlniri luminoase, care să compenseze traumele din trecut, printr-o asumare senină, detaşată.

Piesele sunt inegale ca valoare, ca tensiune epică, unele cu final în suspans, incitant, cu tentaţia oricărei promisiuni posibile, altele poveşti pilduitor - constructive, ca-n filmele epocii de aur de făurire a „omului nou” (deşi „omul nou” este un concept cu vechime biblică, apostolul Pavel vorbea despre cei „îmbrăcaţi în omul cel nou”, întru lumina lui Hristos) .

Povestea lui Gherasim parcă are amprenta discursului despre epoca obsedantului deceniu, în acele clişee ştiute, al personajului care nu acceptă colectivizarea şi ia de bună voie drumul exodului la oraş, muncitor la mina Anina, unde statul îi dă imediat loc de muncă, îi repartizează locuinţă, „ai aici un bilet, te duci cu el la Spaţiul Locativ din oraş, o cauţi pe tovarăşa Florea, spui că vii din parte a mea” (Om în intersecţie)

Altele sunt didacticiste, ca un articol de consultanţă psihologică, întru terapie de cuplu à la formula AS.  Întâlnirea dintre două prietene de-o viaţă, Sofia şi Elena, se desfăşoară doar ca prilej de schimb de replici privind propriile vieţi, dezbatere care are „adevărul vieţii”,între  a alege singurătatea faţă de un partener oricât de chinuitor „prefer zbuciumul în locul singurătăţii” (După amiază fierbinte).  

Alteori, sunt  duse bine până la sfârşit, dar au în final o frază de prisos, ca explicitare a mizei epice: „întâmplarea l-a marcat pe tot restul vieţii sale de om trecut prin multe…”(Poştaşul) Sunt detalii la care trebuie să exerseze cu timpul, întru perfecţionare ca prozatoare, în tehnica scrisului, a dozării frazelor şi efectelor.

Global, acţionează în prim plan doar personaje pozitive, poate de aceea volumul pare mai palid, căci e greu să construieşti personaje pozitive puternice, Călinescu spunea că „bunele sentimente nu fac literatură”.

Singulară este „Povara faptei”, tensionată, rezumând un destin ca de tragedie antică ori shakespeariană, cu un naturalism dur. Nicolae, ieşit după 20 de ani din închisoare, după o încercare eşuată de a încheia ca-n Romeo şi Julieta, o poveste de dragoste imposibilă, e găsit mort la mormântul iubitei Sabina. Îl considerau scrântit, dar nu râdea nimeni, socotit de toată lumea „tristul şi întunecatul nefericit al satului. Nimic mai mult” .  

Altele au drept nucleu epic un simplu gând, trecând pe la casa bătrânească, de la imaginea unui pom uscat în vârf, legată de un vis cu mama care, „de dincolo”, îi spunea să nu taie mărul cu mere dulci, al copilăriei sale: „să-l mai laşi să rodească. E al nostru” (Casa din deal).

Rememorând suferinţe din tinereţe, se emit generalităţi ştiute,, „suferinţa te învaţă multe şi mai ales te întăreşte în lupta cu viaţa!”( Vernisaj), ori nostalgii toarse pe fuiorul vremii la furca unor căsnicii fade.

Se degajă o atmosferă sufocantă în cleştele îmburghezirii necesare pentru „a fi în rând cu lumea”, cu familie şi copii, mult prea cuminte, fără aventura şi tensiunea spiritelor boeme, dar cu nostalgia lor, din perspectiva unei feminităţi bovarice,  un bovarism inevitabil în spaţiul opac al provinciei.

În acest cenuşiu, chiar  scenele tragice sunt spuse ca un firesc al lucrurilor. În povestirea „Mina veche” se reliefează mediul dur al minerilor, cunoscut de autoare şi care s- ar putea constitui într-un filon viguros pentru viitoare proze.

Prozele alcătuiesc un op de mai multe nuanţări ale rănilor primite de o femeie care ştie să ia în stăpânire frâiele propriului destin, chiar dacă a fost înşelată, întărită prin lecţiile de viaţă primite, din experienţa ei dură în lumea dominantă a bărbaţilor.  

Femeia, în toate ipostazierile, şi-a găsit echilibrul, şi-a reconstruit personalitatea, a trăit „metamorfoza sufletească” schimbătoare de destin, „astăzi sunt atât de liniştită, de detaşată de… de împăcată  cu mine însămi” (Vernisaj).

Volumul are titlul ultimei povestiri, dar sintagma poate fi extrapolată la toate situaţiile existenţiale explorate epic, atât aici, cât şi în viitoare proze ale sale de sondare a universului uman problematic.

*Mariana Pândaru, Om în intersecţie, Ed. Călăuza, Deva, 2017.

UN NOU DEBUT, MARIANA PÂNDARU – PROZATOR

   Am citit în ultimii ani câteva cărți ale scriitoarei Mariana Pândaru Bârgău. Mă refer la Cartea florilor/The Book of flowers, tradusă în engleză de Muguraș  Maria Petrescu, Editura Călăuza v.b. din Deva,  2014, la Cuvinte aprinse/Mots brűlants, un volum bilingv de poezie, cu traducerea Elisabetei Bogățan, apărut în colecția Poètes à vos plumes, Paris, 2015 Rezonanțe,  un Dialog liric semnat împreună cu George Văidean la Editura DaniMar, 2015, dovedind că autoarea socotește că poezia ei a ajuns la deplina maturitate și de aceea, ea poate să o reprezinte în fața lumii întregi, îmbrăcată în haina unei limbi de largă circulație.

   Prestație  Marianei Pândaru nu se oprește la creația poetică, ci ea își face o datorie de onoare din activitatea de redactor al prestigioasei reviste “Ardealul literar”, continuând proiectul soțului ei Valer Bîrgău, dar cuprinzând în câmpul responsabilităților ei culturale și munca de editor, în care dovedește același real profesionalism. De ani buni conduce, ca președintă neobosită și împătimită de frumosul literar,  Asociația Scriitorilor din județul Hunedoara, în care promovează creația colegilor de breaslă, încurajând fenomenul literar  într-o largă zonă, fiind totodată membră a Uniunii Scriitorilor din România și  a Uniunii Ziariștilor Profesioniști. În fiecare ipostază, Mariana Pândaru  preia responsabilități distincte, mereu preocupată să facă o treabă excelentă, fără să neglijez cel mai mic detaliu. În ciuda modestiei sale funciare, Mariana Pândaru Bârgău este un om de litere complex.

     Noua carte intitulată Om în intersecție, publicată la Editura Călăuza v.b. din Deva în 2017, înseamnă un alt botez artistic, prin care poeta consacrată experimentează proza scurtă, gen dificil și adus la perfecțiune în tiparul schițelor satirice de către I.L.Caragiale, ilustrat ca povestire de clasici și moderni, de la I.Al.Brătescu- Voinești și Emil Gârleanu la Nicolae Diaconescu. Lăsat în sertar de ani buni, după ce fusese pregătit pentru un concurs care în 1989 s-a anulat, volumul de față nu este întâmplător dedicat bunicilor, ci semnifică o punte de legătură cu trecutul, astfel ca pe plasa de borangic dintre aceste trei generații autoarea să țese, ca pe o canava punctele din care se constituie caleidoscopic imaginea unei întregi epoci, dar fără mari ambiții de structurări romanești ori panoramări tematice. Câteva exemplificări ar putea fi edificatoare. În Căluțul de mare, acțiunea este plasată la gurile Dunării, unde unchiul Tihon trăiește pe insula Portița, spre care el duce turiștii și împarte localnicilor corespondența ori presa. Autoarea introduce un nou personaj, pe medicul într-o comună de munte, Marta, care tânjea după lumea bălților, lumea ei, unde era”cu totul altă viață, cu totul alți oameni.”Abia sosită pe insulă, ea atrage atenția inginerului piscicol Iovan, care luând ziarele aduse de Tihon, o țintește cu ochii lui verzui-albaștri și, fascinat, îi oferă un căluț de mare. O proză în care cu mare economie de mijloace din recuzita artisticului, autoarea te face să imaginezi atmosfera tipică bălților Deltei. Dacă aruncăm o sondă în adânc, până la sensurile unor formulări, constatăm că toate liniile de forță ale acțiunii conduc spre o idee, adică replica de despărțire a inginerului cu insinuarea unei formulări verbale la plural (“Și poate zilele astea vă caut.”), senzația domnișoarei doctor, revenită în locurile copilăriei sale, că i se întâmplă ceva uluitor, o străfulgerare de suflet (“Marta, parcă trezită dintr-un vis, se întrebă:”Ce-a fost asta?”, apoi simți în mână căluțul. Deschise palma și-l privi pe toate părțile.“(p. 15), observația lămuritoare în toate sensurile a unchiului, un rezoneur cuprins de entuziasm, fixând intriga unei acțiuni viitoare:”-Auzi, auzi, te caută! Ți-a plăcut băiatul ăsta! Poate ajută Dumnezeu să te măriți pe aici și rămâi la noi!chicoti unchiul Tihon.“ (p. 15) Chiar verba dicendi conține o fixare a stării sufletești explosive a tinerei femei, ce se cerea deocamdată bine tăinuită:”-Taci, unchiule, răspunse Marta, parcă descoperită fără să vrea, în gândurile ei cele mai profunde.“(p. 15) Credința ei că, abătând discuția spre căluțul de mare primit, adoarme bănuiala unchiului, este contrazisă de explicația acestuia, anume că Iovan îi dăruise chiar talismanul lui, cu virtuți protectoare, ceea ce înseamnă enorm în lumea pescarilor. Finalul poematic al povestirii promite ca Marta să se avânte cu tot sufletul într-o iubire, care să o reîntoarcă în lumea visată a apelor: ”Privea peste luciul apei jucăuș, cu reflexe de toate culorile, adâncindu-se în gândurile sale. Toate plecau de la căluțul de mare și se întorceau la el. Pe deasupra, stăpâneau blând o pereche de ochi verzi cu reflexe albăstrii.”(p. 16). Marea izbândă a autoarei este subtilitatea alegerii acelui moment existențial din care să radieze promițător viitorul acțiunii, abia întrezărit dar lăsat, ca cel mai adesea, la latitudinea imaginației cititorului. O proză programatic interactivă, așadar.

    Bine stăpânit  în cele 22 povestiri ale volumului este dozajul elementelor de decor, care nu copleșesc linia narativă, dar susțin sugestiv caracterele, creionate clar. Modul cum acestea sunt conturate din linii sigure ține de arta scriitoarei. Numele personajelor par desprinse din atmosfera locului. Lecția economiei expresive a învățat-o prozatoarea de la Caragiale și Brătescu-Voinești, iar capcana descrierilor stufoase, așa ca la Hogaș și Sadoveanu, rămâne departe de ea. Un text-pilulă, aș zice, dar unul care are și poezie, și simțire, și idee, ca reflex direct al realității într-o carte concepută ca datorie morală față de înaintași.

   Prozele volumului de față sunt niște blitzuri ce prind segmente de viață, așa ca în pictura miniaturiștilor olandezi, spre exemplu. Drumul făcut de Petruța cu autobuzul spre satul Gorunu, aflat la capăt de linie, preludiază viitoarea viață pe care o va închina copiilor satului, în povestirea Învățătoarea. Tăietura făcută în realitate este inedită și pune în acțiune, așadar,  imaginația cititorului.

Povestirea Un om în intersecție, inspirată din viața propriei familii, este dedicată colectivizării din agricultura socialistă, o temă tratată în mod partinic de peste o jumătate de secol, de la sadovenianul Mitrea Cocor la Îndrăzneala lui Marin Preda. Ineditul povestirii de față este tocmai refuzul strategic la marea reformă, întrucât, ca protagonist, Gherasim pentru care autoarea folosește experiența propriului tată, nu acceptă “ nici în ruptul capului” să meargă pe calea “luminoasă“ a colectivizării și cere un sfat învățătorului său, căruia îi încredințează cu hotărâre mărturisirea:” Eu nu vreau să fiu comunist și nici rob al comuniștilor.“(p.218) Tânărul țăran primește sfatul să ia calea mineritului la Anina, ca să nu devină -cum zic ei acum- “dușman al poporului.“(p. 221), căci aflat la intersecție, va găsi o formă pașnică de a se feri de inerente primejdii, care îl amenințau dacă rămânea în sat, unde rămâneau părinții bătrâni, pe care Gherasim promitea să-i ajute la nevoie. Dintre momentele subiectului, prozatoarea se oprește doar la expozițiune și intrigă, fără să dezvolte un conflict, care este programatic evitat, dar care poate antrena imaginația cititorilor. Mina veche este titlul narațiunii care completează, ca un puzzle, imaginea vieții minerilor, alertați de accidentul fârtaților prinși în galeria cuprinsă de apă. Ca un element de inedit al opticii prozatoarei, această frecventă tragedie este privită din prisma Mioarei, soția minerului Fane, care trăiește într-o permanentă tensiune. În asemenea momente, minerii se arată solidari cu ortacii aflați în primejdie.

     Schimbând cadrul și instrumentele analizei psihologice, în povestirea Actorul prozatoarea conturează “colivia aurită” în care trăiește sensibila nevastă a  omului care pe scenă este genial, dar acasă își revarsă urâțenia  brutală a caracterului său, ce face imposibil un dialog.  Mai puternică este ca mesaj narațiunea Ziua cea mai grea, unde  impresionează psihologia exact intuită a bătrânului actor Ștefan, care asista la spectacolul sinistru și inadmisibil, demolarea casei în care trăise întreaga lui viață, având impresia că i se ia chiar propria identitate. El retrăiește scene din diferite etape ale existenței sale, antrenând figurile părinților, a soției lui, pictoriță, recompunând momente precedente acestei ultime zile când a împărțit prietenilor tablourile create de nevasta lui. Autoarea nu ține să nominalizeze nici un alt personaj. În fapt, totul se estompează în acel moment când casa în sine devine un personaj, încă unul de o importanță existențială:”Jumătate din viață și-o trăise pe scenă, intrând în pielea a numeroase personaje, dar cel mai greu i se părea să-l strunească pe cel care era acum, el, omul.“(p. 38). Murise odată cu casa aceasta, loc al amintirilor, ceea ce mai rămăsese din viața lui. Psihologia diversifică personajele preluate din același mediu. Participând la vernisajul expoziției de fotografii a lui Sabin, protagonista unei povestiri are șansa de a retrăi propria existență alături de omul iubit cu patimă, înțelegând să i se facă necesară și în plan artistic. Salvatoare a fost apariția lui Paul în viața ei, debusolată după despărțirea de Sabin, artistul fotograf.

   Plină de inedit este întâlnirea în stația de autobuz a ciobanului Gh. Crișan, un personaj conturat precis în câteva linii, reprofilat din “carmanger” în păstor, cum fuseseră tatăl și bunicul și care este socotit de mătușa lui un prăpădit și de aceea ea ferește copiii de propriul tată. Tot aleanul omului neînțeles este concentrat în cântatul din frunză, cu care ciobanul umple autobuzul, călătorind.(Străinul) Identificăm în el ipostaza cea mai baladescă din întregul volum.

   O altă siluetă remarcabilă este  cea a lui Nicolae Crângu, tocmai ieșit din închisoare  după 20 ani de detenție, din povestirea Povara faptei. Pornind cu trenul spre sat, Nicolae retrăiește ziua dragostei nebune cu Sabina, pe care a ucis-o cu intenția de a rămâne împreună în moarte. Dar voia sorții a făcut ca împușcătura să nu-l omoare și pe el. Un Romeo și Julieta? Planul amintirilor și cel al prezentului călătoriei spre sat alternează rodnic, conturând trăirea tulbure a protagonistului: “Coborî pe peron ca un sac de ciment. Când zărește cimitirul de pe deal, se gândește la Sabina, simțind “mușchii feței împietriți și gura strânsă, să nu-i scape urletul ce se zbătea în craterul inimii lui.” În deznodământul acțiunii, el a mai trăi în sat, apărând vestimentat în negru și mergând zilnic la mormântul Sabinei. Ca picturalitatea destinului său atât de exotic să fie deplină, el, îndrăgostitul cernit, cumpără un cal alb, cu care urcă spre cimitir și într-un asemenea drum el moare, nu numai fizic, ci și în plan simbolic. Este cel mai cutremurător profil tragic al cărții într-o viziune în care romantismul biruie relatarea realistă. Într-o literatură stufoasă și prolixă, în bună parte, despre lumea satului românesc, Mariana Pândaru dă o lecție de concentrare și aduce o notă de inedit prin tăietura narativă aleasă, cu totul alta decât cea a lui Nicolae Diaconescu din volumul Ochi de jar, dacă ar fi să amintesc tot un debut târziu dar promițător al zilelor noastre.  

   În Casa din deal, Constantin revine din oraș la vatra părintească, cu gândul gospodăresc de a o curăța și primeni. Se simte năpădit de amintiri și renunță la gândul practic de a o vinde, convins și de visul în care mama lui îl sfătuiește să nu taie mărul  dulce de la colțul casei. Cu aerul că adastă în locuri unde nu s-a întâmplat nimic, autoarea descoperă trăiri emoționante și ipostaze nebănuite. Mesajul este acela că oamenii sunt legați de casa părintească din sat prin ițele secrete ale continuității, în care părinții muriți devin Larii și Penații acelui loc încărcat de sacralitate, unde comunicarea între generații are canale multiple. Din aceeași gamă de trăiri a tradiției face parte și nostalgia vârstnicului Miron după casa lui din sat din narațiune Cireșul. El are drept calendar înflorirea pomului de la locuința fiicei sale Domnica, hotărâtă să-i întrețină iluzia, deși simte slăbiciunea fără întoarcere a tatălui ei. Prozatoarea intră în psihologia bătrânului care în faza terminală confundă neputințele specifice vârstei cu iluzia perpetuării tabieturilor vieții lui gospodărești rustice. Povestirea-portret  Ioana este dedicată unei ipostazieri feminine a lumii rurale, bunica analfabetă pe care o încântă nepoata Măriuța de la oraș, singura care îi scrie, determinând-o să alerge în sat la persoane care știau carte. Așadar, viața satului surprinsă într-o fază arhaică, luminată printr-un unghi surprinzător, întreaga narațiune având ca pivot aducerea unui sac de iarbă animalelor din bătătura, după care femeia pleacă la fântână să ia apă. Gândurile ei fac piruete în amintirile Ioanei legate de cele două căsnicii, de încercările fiicei de a o duce la oraș. Argumentul suprem al rezistenței  la planul familiei de a o dezrădăcina este primit cu oarecare hilaritate, dar el este rostit de bunicuță cu îndârjirea apărării unei citadele sacre:”-Știu eu că voi, de-acolo de la oraș, nu mă mai aduceți să mă îngropați aici, în satul meu. Și eu vreau să fiu îngropată unde sunt ai mei, muma și taicu, Mărin și Constantin, bărbații mei, că doi am avut!”(p. 102) Dorința ei de pace familială a avut un dușman în cumnatul Gheorghe, gata să o fure și în prezent, cu convingerea că ceea ce agonisise Ioana alături de fratele lui, Mărin, îi aparținea acum și lui. Relațiile dintre cumnați constituie un aspect prea arar abordat în proza noastră contemporană. În ziua aceea captivă se intitulează povestirea ce are ca protagonistă pe Maia, cea sub ochii căreia se despăduresc pădurile paradisului copilăriei sale rustice, pentru ridicarea unui baraj. Acel „tărâm de lapte și miere, în care își trăise pruncia și adolescența, în deplin răsfăț” a dispărut, el fiind schilodit de buldozerele care au transformat locul casei părintești într-un crater. Plecând în mod precipitat de la nunta verișoarei, Maia, alături de copilul ei  de 6 ani, Alexandru, traversează în tăcere centrul orășelului, lăsându-se năvălită de amintirile adolescenței studioase. În vitrine librăriei îi atrage atenția cartea unui scriitor, care îi fusese soț și era tatăl băiatului ei. Cu înțelepciune, Maia se despărțise de el, lăsându-l cu himerele lui și mulțumită apoi să-i citească doar cărțile. Reținând gesturi simple din viața cotidiană, prozatoarea dezvăluie trăiri adânc tăinuite.  Secreta iubire pentru colegul de liceu, care îi înflăcărase cândva sufletul, din povestirea Sacrificiul  îi redă Lidiei  echilibrul între idealul ei creator artistic, nu abandonat, dar mereu amânat, și viața ei ternă alături de soțul, care nu-i înțelege visul și socotește legică plafonarea în care el însuși înțelege să trăiască. Reversul îl descoperim în povestirea Îndoiala, unde Ana-Valeria bănuiește în secret că Radu, iubitul mamei sale, a cauzat sinuciderea tatălui ei într-un accident, care și acum, după 3 ani, poate stârni suspiciuni.

În narațiunea Ochii ei priveau cu blândețe tema este drama acceptării ideii că propriul copil este handicapat, neinsistându-se asupra deficienței în sine, cum ar fi procedat naturaliștii Zola sau Delavrancea, la noi, ci Mariana Pândaru insistă asupra puternicei legături dintre Corina și tatăl ei, un sentiment ce trece de orice stavile vremelnice. Cel mai cuprinzător portret fizic i se face poștașului Petre  din povestirea cu același titlu, în care sunt augmentate sensurile și emoțiile aducătorului de corespondență din satele și cătunele unei comune. O viață nu lipsită de un anume eroism cotidian, care ne scapă cel mai adesea în tornada ce ne guvernează existența.  

    Prozele volumului se plasează în imediata vecinătate a vieții autoarei, fără a fi manifest autobiografice, căci autoarea cunoaște legea obiectivării. În povestirea Întâlnirea,  Dinu rostește motivul intrigii:”singurătatea este, de cele mai multe ori, cămașa artistului. Un tribut trebuie să plătim și noi! Nu putem să le avem pe toate.”(p.159) În schimb, Livia simte că nu mai are puterea să reintre în lumea artiștilor, părăsind locul ei din sala de concert muzical.

 Între temele cele mai incitante ale cărții, rosturile feminității este excelent tratată în povestirea    După-amiază fierbinte, unde Emilia, pusă pe taifas, reproșează prietenei sale Sofia “amorțeala frumoasă, dar ucigătoare” în care trăiește după două eșecuri în dragoste. Este momentul adevărului când cele două prietene ipostaziază singurătatea în accepții diferite, una de suprafață, alta de profunzime. “Tu ești cu adevărat singură.- va observa Sofia, mulțumită să aibă un copil, care a echilibrat-o-, în timp ce Emilia, alăturată lui Eremia, trăia un permanent coșmar- Tu poți suporta jignirile cu carul, eu nu. Ești un adevărat cal de bătaie pentru Eremia al tău. Eu nu mai pot fi pentru nimeni.”(p.164) Ceea ce le deosebește ca filosofie de viață pe prietene va fi stabilit tot de Sofia, care mărturisește:”Pentru mine contează acum nu cantitatea trăirii, ci calitatea ei. Din acest punct de vedere nu o să fim niciodată de acord, una cu alta.“ (p. 166). Motivul feminității ratate este privit în luminile adevărului, autoarea propunând o abordare lucidă în spațiul meditației  fiecăruia dintre noi.

  Citind noua carte a Marianei Pândaru, uneori simți, ca în povestirea Surpriza, prezența autoarei care se ascunde sub numele unui personaj, ea având cel mai ades funcția de confesoare și jucând,de data aceasta rolul consilierii neserioasei Sorina, care prin adopția unei fetițe și-a primenit viața de cuplu cu Valentin. Regula cărții este, așadar,  non multa, sed multum, ceea ce consemnează și un sens al izbânzii scriitoricești . “Viața bate filmul” spunem când dăm de ceea ce este spectaculos. Mariana Pândaru demonstrează în noua ei carte că spectaculoase și demne de interes sunt adesea și aspecte aparent insignifiante, dar gâlgâind de adevăr al vieții tumultuoase.

                            Anca Sîrghie