Revista FEED BACK nr.11-12, 2018

Amazoană în tangajul prozei *

de Maria Niţu

Mariana Pândaru este unul dintre cazurile nu prea des întâlnite, al femeilor „bărbate”, de data aceasta din zona Hunedoarei, scriitoare „en tittre”, cu precădere poetă, dar deopotrivă director de editură („Editura Călăuza”) şi director de revistă („Ardealul literar”), personalitate marcantă ca animatoare culturală, din plutonul feminin pilduitor al locului, alături de Paulina Popa, ori din vecinătatea timişoreană, de Nina Ceranu.

Volumul „0m în intersecţie”, Ed. Călăuza, 2017, cuprinde proză scurtă (chiar foarte scurtă), miniaturi de câteva pagini, unele rezumat al unei vieţi întregi, concentrate într-un crochiu de destin, altele doar flashuri de scene cotidiene, sau doar gânduri, atitudini de o clipă, metafore poetice, cu încărcătură simbolică, ale unor vieţi … „la intersecţie”.

Este o proză minimalistă, atât în dimensiuni, în durata epică - de un moment, în caracterizarea personajelor - la faza de crochiu, câteva tuşe de tipologii clasice, cât şi în stilul simplu, fără zorzoane pentru efecte stilistice de paiete. O variantă de „Momente şi schiţe”, dar nu în clasicizatul stil satiric, ci sentimental - pastile de iubire, între împlinire şi suferinţă.

Stilul simplu este într-un limbaj îngrijit, fără asperităţi de limbaj. Cum o mare parte sunt localizate în mediul rural al satelor hunedorene, în unele proze intarsiază efecte de limbaj popular, regional, pentru caracterizarea personajului în lumea sa. Irimia îi vorbea câinelui nou în ogradă, arătându-i cireşii: „Îi vezi cât îs de faini? Amaru’ lor că bine le stă! Da ce faci? Te hodini? Uite, acuşi o luăm în jos şi intrăm, dragule, în ograda noastră” (Câinele)

Discursul epic este într-o narare clasică, fără întorsături, alambicări moderniste de perspective auctoriale, de dislocări spaţio-temporale etc. Insolit, debutează promiţător proza „Actorul”, într-o adresare directă, la persoana a doua, din nevoia unui confident, care devine însă un monolog al Ei, căci e doar în gând –- linia de dialog a celuilalt e in absentia, el doarme. „nu mi-ai vorbit niciodată de visele tale, ba chiar mi-ai spus cândva că tu nu poţi visa sau, că visezi foarte rar (…) Nu ştiu ce fractură s-a petrecut în viaţa ta de te-a pustiit într-atât”. Introspecţia nu e dusă până la final şi revine la formula clasică la persoana a treia, de epic obişnuit.

Personajele sunt introduse ca la carte, de la început cu prezentarea actului de identitate, ca fişa proprie a postului., „Alo, Irina? Sunt Sorina” , „Constantin se aşeză pe marginea patului” … Numele sunt comune, obişnuite, de largă circulaţie românească (Elena, Nicolae, Ioana, Gheorghe etc.) pentru că şi actanţii sunt oameni simpli, din cotidianul unor vieţi aparent banale: în timpul unei vizite la un unchi în Deltă (Căluţul de mare), la o cafenea când Ea (Elena) îşi aştepta fiul de la ora de engleză (Ioan cel din nord), în drum spre locul repartiţiei (Învăţătoarea), pe bancă în aşteptarea unui autobuz (Străinul) etc.  

Firul epic se reia similar: o poveste de dragoste ori un flash din real ori posibil, dintre un El şi o Ea, istorii de cuplu, unele eşuate, altele împlinite, ori rămase în stand by, într-un final deschis, de sugestie.

Prezentarea este din perspectiva unui personajului feminin narator. Astfel că toate piesele sunt ipostazieri de love story, variaţiuni pe muzică de Bach, alcătuind, ca un puzzle, panoramarea unei psihologii feminine la intersecţia cu iubirea. Firescul uman care are nevoie de a da şi a primi iubire. Psihologia unei firi sensibile, romantice - uneori în exces, până la romanţiozitate,  visătoare, poetice, parcă din timpul unor romanţe apuse, într-o perspectivă idealistă - un idealism puritan, de epocă victoriană.

Este sentimentalismul unei sensibilităţi feminine neatinse de cinismul modern, al unui timp revolut şi al unei vârste trecute de prima tinereţe, tributară amintirilor, retrăirilor evocativ -visător ale unor clipe de bucurie de altădată. O reîntorcere în trecut prin care personajul încearcă „să se convingă că a trăit cu adevărat” (Cireşul) .

 Departe de orice cinism ironie ori persiflare modernă, dezabuzată, alienizantă.

Poate ar fi fost necesară din când în când, dincolo de tonul grav, serios şi o notă ludică, lejeritate întru detensionare autopersiflantă etc., pentru a ieşi din gustul doar de zahăr candel şi a da şi o iuţeală de sare şi piper.

În acelaşi timp, pentru că realitatea este totuşi dură şi nu menajează sensibilităţi poetice, este psihologia femeii demne, care nu devine disperată, umilă, ci învingătoare mândră, orgolioasă, ce îşi învinge şi gestionează rătăcirile de moment, loviturile sorţii căzute „ca un satâr ce a decapitat toate visele” (Întâlnirea).  

Reflex al carierei de poetă, amprenta poetică este ineluctabilă,  nu e prozatoare de cursă lungă, pur sânge. Iubirile sunt din gesture poetice, adolescentine: la o fermă piscicolă, în Delta Dunării, El (Iovan) îi oferă Ei (Marta) „un căluţ de mare, uscat” (simbolic, era pentru pescari purtător de noroc).  

Totul e parcă pus pe catifea, uneori, e drept, de catifea sfâşiată, peticită, ori decolorată de timp, pentru că unele flashuri sunt dureroase, sub asperităţile vieţii, prin prisma unei hipersensibilităţi feminine ulcerate. „Un om fără trecut”, şi-ar pierde identitatea. ştefan, personajul din „Ziua cea mai grea”, vede demolarea casei sale, sub fălcile buldozerelor modernizării. Acel dâmb de moloz parcă era propriul mormânt.

Calităţi de prozatoare se văd însă în mânuirea cu siguranţă a dialogului între personaje, cu vivacitate, naturaleţe, chiar dacă tensiunea epică lipseşte.

Astfel că stilul lejer, accesibil e plăcut la lectură, o lectură agreabilă, dar nu de metrou, sau de vacanţă, ci în momente de nostalgii, seara, ori în solitudinea unor clipe de reverie, când ai nevoie de intimidate cu tine însuţi…

În acest context, dominantă este starea de singurătate, care se cere alinată prin iubire, împărtăşită, promisă, ori chiar doar visată, „seara asta frumoasă accentua în mine sentimentul de singurătate”( Străinul).

Trăsătura dominantă a personajelor este firea introspectivă. Sunt personaje care-şi caută rostul, îl analizează, la ora bilanţului, cu întrebări retorice, de ce?!! Introspecţia, disecţia analitică sunt un atuu al prozei feminine, întru sondare fină, nuanţată a sensibilităţii sufleteşti.

Momentele nu sunt prezentate în timpul desfăşurării dramatice, de cumpănă, ci în clipe de acalmie, rememorare detensionantă. Epicul se coagulează din întâlniri luminoase, care să compenseze traumele din trecut, printr-o asumare senină, detaşată.

Piesele sunt inegale ca valoare, ca tensiune epică, unele cu final în suspans, incitant, cu tentaţia oricărei promisiuni posibile, altele poveşti pilduitor - constructive, ca-n filmele epocii de aur de făurire a „omului nou” (deşi „omul nou” este un concept cu vechime biblică, apostolul Pavel vorbea despre cei „îmbrăcaţi în omul cel nou”, întru lumina lui Hristos) .

Povestea lui Gherasim parcă are amprenta discursului despre epoca obsedantului deceniu, în acele clişee ştiute, al personajului care nu acceptă colectivizarea şi ia de bună voie drumul exodului la oraş, muncitor la mina Anina, unde statul îi dă imediat loc de muncă, îi repartizează locuinţă, „ai aici un bilet, te duci cu el la Spaţiul Locativ din oraş, o cauţi pe tovarăşa Florea, spui că vii din parte a mea” (Om în intersecţie)

Altele sunt didacticiste, ca un articol de consultanţă psihologică, întru terapie de cuplu à la formula AS.  Întâlnirea dintre două prietene de-o viaţă, Sofia şi Elena, se desfăşoară doar ca prilej de schimb de replici privind propriile vieţi, dezbatere care are „adevărul vieţii”,între  a alege singurătatea faţă de un partener oricât de chinuitor „prefer zbuciumul în locul singurătăţii” (După amiază fierbinte).  

Alteori, sunt  duse bine până la sfârşit, dar au în final o frază de prisos, ca explicitare a mizei epice: „întâmplarea l-a marcat pe tot restul vieţii sale de om trecut prin multe…”(Poştaşul) Sunt detalii la care trebuie să exerseze cu timpul, întru perfecţionare ca prozatoare, în tehnica scrisului, a dozării frazelor şi efectelor.

Global, acţionează în prim plan doar personaje pozitive, poate de aceea volumul pare mai palid, căci e greu să construieşti personaje pozitive puternice, Călinescu spunea că „bunele sentimente nu fac literatură”.

Singulară este „Povara faptei”, tensionată, rezumând un destin ca de tragedie antică ori shakespeariană, cu un naturalism dur. Nicolae, ieşit după 20 de ani din închisoare, după o încercare eşuată de a încheia ca-n Romeo şi Julieta, o poveste de dragoste imposibilă, e găsit mort la mormântul iubitei Sabina. Îl considerau scrântit, dar nu râdea nimeni, socotit de toată lumea „tristul şi întunecatul nefericit al satului. Nimic mai mult” .  

Altele au drept nucleu epic un simplu gând, trecând pe la casa bătrânească, de la imaginea unui pom uscat în vârf, legată de un vis cu mama care, „de dincolo”, îi spunea să nu taie mărul cu mere dulci, al copilăriei sale: „să-l mai laşi să rodească. E al nostru” (Casa din deal).

Rememorând suferinţe din tinereţe, se emit generalităţi ştiute,, „suferinţa te învaţă multe şi mai ales te întăreşte în lupta cu viaţa!”( Vernisaj), ori nostalgii toarse pe fuiorul vremii la furca unor căsnicii fade.

Se degajă o atmosferă sufocantă în cleştele îmburghezirii necesare pentru „a fi în rând cu lumea”, cu familie şi copii, mult prea cuminte, fără aventura şi tensiunea spiritelor boeme, dar cu nostalgia lor, din perspectiva unei feminităţi bovarice,  un bovarism inevitabil în spaţiul opac al provinciei.

În acest cenuşiu, chiar  scenele tragice sunt spuse ca un firesc al lucrurilor. În povestirea „Mina veche” se reliefează mediul dur al minerilor, cunoscut de autoare şi care s- ar putea constitui într-un filon viguros pentru viitoare proze.

Prozele alcătuiesc un op de mai multe nuanţări ale rănilor primite de o femeie care ştie să ia în stăpânire frâiele propriului destin, chiar dacă a fost înşelată, întărită prin lecţiile de viaţă primite, din experienţa ei dură în lumea dominantă a bărbaţilor.  

Femeia, în toate ipostazierile, şi-a găsit echilibrul, şi-a reconstruit personalitatea, a trăit „metamorfoza sufletească” schimbătoare de destin, „astăzi sunt atât de liniştită, de detaşată de… de împăcată  cu mine însămi” (Vernisaj).

Volumul are titlul ultimei povestiri, dar sintagma poate fi extrapolată la toate situaţiile existenţiale explorate epic, atât aici, cât şi în viitoare proze ale sale de sondare a universului uman problematic.

*Mariana Pândaru, Om în intersecţie, Ed. Călăuza, Deva, 2017.

UN NOU DEBUT, MARIANA PÂNDARU – PROZATOR

   Am citit în ultimii ani câteva cărți ale scriitoarei Mariana Pândaru Bârgău. Mă refer la Cartea florilor/The Book of flowers, tradusă în engleză de Muguraș  Maria Petrescu, Editura Călăuza v.b. din Deva,  2014, la Cuvinte aprinse/Mots brűlants, un volum bilingv de poezie, cu traducerea Elisabetei Bogățan, apărut în colecția Poètes à vos plumes, Paris, 2015 Rezonanțe,  un Dialog liric semnat împreună cu George Văidean la Editura DaniMar, 2015, dovedind că autoarea socotește că poezia ei a ajuns la deplina maturitate și de aceea, ea poate să o reprezinte în fața lumii întregi, îmbrăcată în haina unei limbi de largă circulație.

   Prestație  Marianei Pândaru nu se oprește la creația poetică, ci ea își face o datorie de onoare din activitatea de redactor al prestigioasei reviste “Ardealul literar”, continuând proiectul soțului ei Valer Bîrgău, dar cuprinzând în câmpul responsabilităților ei culturale și munca de editor, în care dovedește același real profesionalism. De ani buni conduce, ca președintă neobosită și împătimită de frumosul literar,  Asociația Scriitorilor din județul Hunedoara, în care promovează creația colegilor de breaslă, încurajând fenomenul literar  într-o largă zonă, fiind totodată membră a Uniunii Scriitorilor din România și  a Uniunii Ziariștilor Profesioniști. În fiecare ipostază, Mariana Pândaru  preia responsabilități distincte, mereu preocupată să facă o treabă excelentă, fără să neglijez cel mai mic detaliu. În ciuda modestiei sale funciare, Mariana Pândaru Bârgău este un om de litere complex.

     Noua carte intitulată Om în intersecție, publicată la Editura Călăuza v.b. din Deva în 2017, înseamnă un alt botez artistic, prin care poeta consacrată experimentează proza scurtă, gen dificil și adus la perfecțiune în tiparul schițelor satirice de către I.L.Caragiale, ilustrat ca povestire de clasici și moderni, de la I.Al.Brătescu- Voinești și Emil Gârleanu la Nicolae Diaconescu. Lăsat în sertar de ani buni, după ce fusese pregătit pentru un concurs care în 1989 s-a anulat, volumul de față nu este întâmplător dedicat bunicilor, ci semnifică o punte de legătură cu trecutul, astfel ca pe plasa de borangic dintre aceste trei generații autoarea să țese, ca pe o canava punctele din care se constituie caleidoscopic imaginea unei întregi epoci, dar fără mari ambiții de structurări romanești ori panoramări tematice. Câteva exemplificări ar putea fi edificatoare. În Căluțul de mare, acțiunea este plasată la gurile Dunării, unde unchiul Tihon trăiește pe insula Portița, spre care el duce turiștii și împarte localnicilor corespondența ori presa. Autoarea introduce un nou personaj, pe medicul într-o comună de munte, Marta, care tânjea după lumea bălților, lumea ei, unde era”cu totul altă viață, cu totul alți oameni.”Abia sosită pe insulă, ea atrage atenția inginerului piscicol Iovan, care luând ziarele aduse de Tihon, o țintește cu ochii lui verzui-albaștri și, fascinat, îi oferă un căluț de mare. O proză în care cu mare economie de mijloace din recuzita artisticului, autoarea te face să imaginezi atmosfera tipică bălților Deltei. Dacă aruncăm o sondă în adânc, până la sensurile unor formulări, constatăm că toate liniile de forță ale acțiunii conduc spre o idee, adică replica de despărțire a inginerului cu insinuarea unei formulări verbale la plural (“Și poate zilele astea vă caut.”), senzația domnișoarei doctor, revenită în locurile copilăriei sale, că i se întâmplă ceva uluitor, o străfulgerare de suflet (“Marta, parcă trezită dintr-un vis, se întrebă:”Ce-a fost asta?”, apoi simți în mână căluțul. Deschise palma și-l privi pe toate părțile.“(p. 15), observația lămuritoare în toate sensurile a unchiului, un rezoneur cuprins de entuziasm, fixând intriga unei acțiuni viitoare:”-Auzi, auzi, te caută! Ți-a plăcut băiatul ăsta! Poate ajută Dumnezeu să te măriți pe aici și rămâi la noi!chicoti unchiul Tihon.“ (p. 15) Chiar verba dicendi conține o fixare a stării sufletești explosive a tinerei femei, ce se cerea deocamdată bine tăinuită:”-Taci, unchiule, răspunse Marta, parcă descoperită fără să vrea, în gândurile ei cele mai profunde.“(p. 15) Credința ei că, abătând discuția spre căluțul de mare primit, adoarme bănuiala unchiului, este contrazisă de explicația acestuia, anume că Iovan îi dăruise chiar talismanul lui, cu virtuți protectoare, ceea ce înseamnă enorm în lumea pescarilor. Finalul poematic al povestirii promite ca Marta să se avânte cu tot sufletul într-o iubire, care să o reîntoarcă în lumea visată a apelor: ”Privea peste luciul apei jucăuș, cu reflexe de toate culorile, adâncindu-se în gândurile sale. Toate plecau de la căluțul de mare și se întorceau la el. Pe deasupra, stăpâneau blând o pereche de ochi verzi cu reflexe albăstrii.”(p. 16). Marea izbândă a autoarei este subtilitatea alegerii acelui moment existențial din care să radieze promițător viitorul acțiunii, abia întrezărit dar lăsat, ca cel mai adesea, la latitudinea imaginației cititorului. O proză programatic interactivă, așadar.

    Bine stăpânit  în cele 22 povestiri ale volumului este dozajul elementelor de decor, care nu copleșesc linia narativă, dar susțin sugestiv caracterele, creionate clar. Modul cum acestea sunt conturate din linii sigure ține de arta scriitoarei. Numele personajelor par desprinse din atmosfera locului. Lecția economiei expresive a învățat-o prozatoarea de la Caragiale și Brătescu-Voinești, iar capcana descrierilor stufoase, așa ca la Hogaș și Sadoveanu, rămâne departe de ea. Un text-pilulă, aș zice, dar unul care are și poezie, și simțire, și idee, ca reflex direct al realității într-o carte concepută ca datorie morală față de înaintași.

   Prozele volumului de față sunt niște blitzuri ce prind segmente de viață, așa ca în pictura miniaturiștilor olandezi, spre exemplu. Drumul făcut de Petruța cu autobuzul spre satul Gorunu, aflat la capăt de linie, preludiază viitoarea viață pe care o va închina copiilor satului, în povestirea Învățătoarea. Tăietura făcută în realitate este inedită și pune în acțiune, așadar,  imaginația cititorului.

Povestirea Un om în intersecție, inspirată din viața propriei familii, este dedicată colectivizării din agricultura socialistă, o temă tratată în mod partinic de peste o jumătate de secol, de la sadovenianul Mitrea Cocor la Îndrăzneala lui Marin Preda. Ineditul povestirii de față este tocmai refuzul strategic la marea reformă, întrucât, ca protagonist, Gherasim pentru care autoarea folosește experiența propriului tată, nu acceptă “ nici în ruptul capului” să meargă pe calea “luminoasă“ a colectivizării și cere un sfat învățătorului său, căruia îi încredințează cu hotărâre mărturisirea:” Eu nu vreau să fiu comunist și nici rob al comuniștilor.“(p.218) Tânărul țăran primește sfatul să ia calea mineritului la Anina, ca să nu devină -cum zic ei acum- “dușman al poporului.“(p. 221), căci aflat la intersecție, va găsi o formă pașnică de a se feri de inerente primejdii, care îl amenințau dacă rămânea în sat, unde rămâneau părinții bătrâni, pe care Gherasim promitea să-i ajute la nevoie. Dintre momentele subiectului, prozatoarea se oprește doar la expozițiune și intrigă, fără să dezvolte un conflict, care este programatic evitat, dar care poate antrena imaginația cititorilor. Mina veche este titlul narațiunii care completează, ca un puzzle, imaginea vieții minerilor, alertați de accidentul fârtaților prinși în galeria cuprinsă de apă. Ca un element de inedit al opticii prozatoarei, această frecventă tragedie este privită din prisma Mioarei, soția minerului Fane, care trăiește într-o permanentă tensiune. În asemenea momente, minerii se arată solidari cu ortacii aflați în primejdie.

     Schimbând cadrul și instrumentele analizei psihologice, în povestirea Actorul prozatoarea conturează “colivia aurită” în care trăiește sensibila nevastă a  omului care pe scenă este genial, dar acasă își revarsă urâțenia  brutală a caracterului său, ce face imposibil un dialog.  Mai puternică este ca mesaj narațiunea Ziua cea mai grea, unde  impresionează psihologia exact intuită a bătrânului actor Ștefan, care asista la spectacolul sinistru și inadmisibil, demolarea casei în care trăise întreaga lui viață, având impresia că i se ia chiar propria identitate. El retrăiește scene din diferite etape ale existenței sale, antrenând figurile părinților, a soției lui, pictoriță, recompunând momente precedente acestei ultime zile când a împărțit prietenilor tablourile create de nevasta lui. Autoarea nu ține să nominalizeze nici un alt personaj. În fapt, totul se estompează în acel moment când casa în sine devine un personaj, încă unul de o importanță existențială:”Jumătate din viață și-o trăise pe scenă, intrând în pielea a numeroase personaje, dar cel mai greu i se părea să-l strunească pe cel care era acum, el, omul.“(p. 38). Murise odată cu casa aceasta, loc al amintirilor, ceea ce mai rămăsese din viața lui. Psihologia diversifică personajele preluate din același mediu. Participând la vernisajul expoziției de fotografii a lui Sabin, protagonista unei povestiri are șansa de a retrăi propria existență alături de omul iubit cu patimă, înțelegând să i se facă necesară și în plan artistic. Salvatoare a fost apariția lui Paul în viața ei, debusolată după despărțirea de Sabin, artistul fotograf.

   Plină de inedit este întâlnirea în stația de autobuz a ciobanului Gh. Crișan, un personaj conturat precis în câteva linii, reprofilat din “carmanger” în păstor, cum fuseseră tatăl și bunicul și care este socotit de mătușa lui un prăpădit și de aceea ea ferește copiii de propriul tată. Tot aleanul omului neînțeles este concentrat în cântatul din frunză, cu care ciobanul umple autobuzul, călătorind.(Străinul) Identificăm în el ipostaza cea mai baladescă din întregul volum.

   O altă siluetă remarcabilă este  cea a lui Nicolae Crângu, tocmai ieșit din închisoare  după 20 ani de detenție, din povestirea Povara faptei. Pornind cu trenul spre sat, Nicolae retrăiește ziua dragostei nebune cu Sabina, pe care a ucis-o cu intenția de a rămâne împreună în moarte. Dar voia sorții a făcut ca împușcătura să nu-l omoare și pe el. Un Romeo și Julieta? Planul amintirilor și cel al prezentului călătoriei spre sat alternează rodnic, conturând trăirea tulbure a protagonistului: “Coborî pe peron ca un sac de ciment. Când zărește cimitirul de pe deal, se gândește la Sabina, simțind “mușchii feței împietriți și gura strânsă, să nu-i scape urletul ce se zbătea în craterul inimii lui.” În deznodământul acțiunii, el a mai trăi în sat, apărând vestimentat în negru și mergând zilnic la mormântul Sabinei. Ca picturalitatea destinului său atât de exotic să fie deplină, el, îndrăgostitul cernit, cumpără un cal alb, cu care urcă spre cimitir și într-un asemenea drum el moare, nu numai fizic, ci și în plan simbolic. Este cel mai cutremurător profil tragic al cărții într-o viziune în care romantismul biruie relatarea realistă. Într-o literatură stufoasă și prolixă, în bună parte, despre lumea satului românesc, Mariana Pândaru dă o lecție de concentrare și aduce o notă de inedit prin tăietura narativă aleasă, cu totul alta decât cea a lui Nicolae Diaconescu din volumul Ochi de jar, dacă ar fi să amintesc tot un debut târziu dar promițător al zilelor noastre.  

   În Casa din deal, Constantin revine din oraș la vatra părintească, cu gândul gospodăresc de a o curăța și primeni. Se simte năpădit de amintiri și renunță la gândul practic de a o vinde, convins și de visul în care mama lui îl sfătuiește să nu taie mărul  dulce de la colțul casei. Cu aerul că adastă în locuri unde nu s-a întâmplat nimic, autoarea descoperă trăiri emoționante și ipostaze nebănuite. Mesajul este acela că oamenii sunt legați de casa părintească din sat prin ițele secrete ale continuității, în care părinții muriți devin Larii și Penații acelui loc încărcat de sacralitate, unde comunicarea între generații are canale multiple. Din aceeași gamă de trăiri a tradiției face parte și nostalgia vârstnicului Miron după casa lui din sat din narațiune Cireșul. El are drept calendar înflorirea pomului de la locuința fiicei sale Domnica, hotărâtă să-i întrețină iluzia, deși simte slăbiciunea fără întoarcere a tatălui ei. Prozatoarea intră în psihologia bătrânului care în faza terminală confundă neputințele specifice vârstei cu iluzia perpetuării tabieturilor vieții lui gospodărești rustice. Povestirea-portret  Ioana este dedicată unei ipostazieri feminine a lumii rurale, bunica analfabetă pe care o încântă nepoata Măriuța de la oraș, singura care îi scrie, determinând-o să alerge în sat la persoane care știau carte. Așadar, viața satului surprinsă într-o fază arhaică, luminată printr-un unghi surprinzător, întreaga narațiune având ca pivot aducerea unui sac de iarbă animalelor din bătătura, după care femeia pleacă la fântână să ia apă. Gândurile ei fac piruete în amintirile Ioanei legate de cele două căsnicii, de încercările fiicei de a o duce la oraș. Argumentul suprem al rezistenței  la planul familiei de a o dezrădăcina este primit cu oarecare hilaritate, dar el este rostit de bunicuță cu îndârjirea apărării unei citadele sacre:”-Știu eu că voi, de-acolo de la oraș, nu mă mai aduceți să mă îngropați aici, în satul meu. Și eu vreau să fiu îngropată unde sunt ai mei, muma și taicu, Mărin și Constantin, bărbații mei, că doi am avut!”(p. 102) Dorința ei de pace familială a avut un dușman în cumnatul Gheorghe, gata să o fure și în prezent, cu convingerea că ceea ce agonisise Ioana alături de fratele lui, Mărin, îi aparținea acum și lui. Relațiile dintre cumnați constituie un aspect prea arar abordat în proza noastră contemporană. În ziua aceea captivă se intitulează povestirea ce are ca protagonistă pe Maia, cea sub ochii căreia se despăduresc pădurile paradisului copilăriei sale rustice, pentru ridicarea unui baraj. Acel „tărâm de lapte și miere, în care își trăise pruncia și adolescența, în deplin răsfăț” a dispărut, el fiind schilodit de buldozerele care au transformat locul casei părintești într-un crater. Plecând în mod precipitat de la nunta verișoarei, Maia, alături de copilul ei  de 6 ani, Alexandru, traversează în tăcere centrul orășelului, lăsându-se năvălită de amintirile adolescenței studioase. În vitrine librăriei îi atrage atenția cartea unui scriitor, care îi fusese soț și era tatăl băiatului ei. Cu înțelepciune, Maia se despărțise de el, lăsându-l cu himerele lui și mulțumită apoi să-i citească doar cărțile. Reținând gesturi simple din viața cotidiană, prozatoarea dezvăluie trăiri adânc tăinuite.  Secreta iubire pentru colegul de liceu, care îi înflăcărase cândva sufletul, din povestirea Sacrificiul  îi redă Lidiei  echilibrul între idealul ei creator artistic, nu abandonat, dar mereu amânat, și viața ei ternă alături de soțul, care nu-i înțelege visul și socotește legică plafonarea în care el însuși înțelege să trăiască. Reversul îl descoperim în povestirea Îndoiala, unde Ana-Valeria bănuiește în secret că Radu, iubitul mamei sale, a cauzat sinuciderea tatălui ei într-un accident, care și acum, după 3 ani, poate stârni suspiciuni.

În narațiunea Ochii ei priveau cu blândețe tema este drama acceptării ideii că propriul copil este handicapat, neinsistându-se asupra deficienței în sine, cum ar fi procedat naturaliștii Zola sau Delavrancea, la noi, ci Mariana Pândaru insistă asupra puternicei legături dintre Corina și tatăl ei, un sentiment ce trece de orice stavile vremelnice. Cel mai cuprinzător portret fizic i se face poștașului Petre  din povestirea cu același titlu, în care sunt augmentate sensurile și emoțiile aducătorului de corespondență din satele și cătunele unei comune. O viață nu lipsită de un anume eroism cotidian, care ne scapă cel mai adesea în tornada ce ne guvernează existența.  

    Prozele volumului se plasează în imediata vecinătate a vieții autoarei, fără a fi manifest autobiografice, căci autoarea cunoaște legea obiectivării. În povestirea Întâlnirea,  Dinu rostește motivul intrigii:”singurătatea este, de cele mai multe ori, cămașa artistului. Un tribut trebuie să plătim și noi! Nu putem să le avem pe toate.”(p.159) În schimb, Livia simte că nu mai are puterea să reintre în lumea artiștilor, părăsind locul ei din sala de concert muzical.

 Între temele cele mai incitante ale cărții, rosturile feminității este excelent tratată în povestirea    După-amiază fierbinte, unde Emilia, pusă pe taifas, reproșează prietenei sale Sofia “amorțeala frumoasă, dar ucigătoare” în care trăiește după două eșecuri în dragoste. Este momentul adevărului când cele două prietene ipostaziază singurătatea în accepții diferite, una de suprafață, alta de profunzime. “Tu ești cu adevărat singură.- va observa Sofia, mulțumită să aibă un copil, care a echilibrat-o-, în timp ce Emilia, alăturată lui Eremia, trăia un permanent coșmar- Tu poți suporta jignirile cu carul, eu nu. Ești un adevărat cal de bătaie pentru Eremia al tău. Eu nu mai pot fi pentru nimeni.”(p.164) Ceea ce le deosebește ca filosofie de viață pe prietene va fi stabilit tot de Sofia, care mărturisește:”Pentru mine contează acum nu cantitatea trăirii, ci calitatea ei. Din acest punct de vedere nu o să fim niciodată de acord, una cu alta.“ (p. 166). Motivul feminității ratate este privit în luminile adevărului, autoarea propunând o abordare lucidă în spațiul meditației  fiecăruia dintre noi.

  Citind noua carte a Marianei Pândaru, uneori simți, ca în povestirea Surpriza, prezența autoarei care se ascunde sub numele unui personaj, ea având cel mai ades funcția de confesoare și jucând,de data aceasta rolul consilierii neserioasei Sorina, care prin adopția unei fetițe și-a primenit viața de cuplu cu Valentin. Regula cărții este, așadar,  non multa, sed multum, ceea ce consemnează și un sens al izbânzii scriitoricești . “Viața bate filmul” spunem când dăm de ceea ce este spectaculos. Mariana Pândaru demonstrează în noua ei carte că spectaculoase și demne de interes sunt adesea și aspecte aparent insignifiante, dar gâlgâind de adevăr al vieții tumultuoase.

                            Anca Sîrghie

Mariana Pândaru, Om în intersecţie

Poeta Mariana Pândaru, în ipostaza de prozatoare, a fost bine caracterizată de către Passionaria Stoicescu: „Un ochi proaspăt, o sensibilitate exacerbată și un stil cursiv dovedește faptul că poeta, atunci când obosește în chingile versului, poate scrie curat și proză”.

Volumul de proză, Om în intersecţie, apărut la propria-i editură, Călăuza, Deva, 2017, o dovedește din plin.

Cele douăzeci și două de povestiri-schițe, fără a fixa întotdeauna relațiile spațiale și temporale, sunt ilustrative, fiecare marcând, cu sensibilitate și subtilitate, „intersecția”, „răscrucea” care marchează destinul personajelor.

Majoritatea sunt concepute obiectiv, autoarea fiind omniprezentă și omniscientă cu privire la destinul personajelor, doar îmbracă haina mai modernă a subiectivității, valorificând alte tehnici narative.

Tematica povestirilor cu caracter obiectiv este variată, incitând la lectură: probleme de viață personală sau de cuplu, cu toate dramele ce le încorporează (Căluţul de mare, Ioan cel din nord, Povara faptei, Ochii ei priveau cu blândeţe, Ioana, Sacrificiul, Întâlnirea, După-amiază fierbinte, Surpriza), sacrificarea naturii (În ziua aceea captivă), „calitatea trăirii” (După-amiaza fierbinte), solidaritatea (Mina veche), profesii (Poştaşul, Învăţătoarea), cooperativizarea agriculturii și exodul spre oraș (Om în intersecţie).

Dintre povestirile cu caracter subiectiv, cu aceeași încărcătură dramatică, pot fi amintite: Vernisaj, Străinul, În mirajul scenei, Îndoiala și Actorul; autoarea valorificând preponderent monlogul interior, analiza psihologică și forma adresată.

Povestirea ultimă dă și titlul volumului. Reîntors recent din armată, Gherasim nu poate accepta ideea înscrierii în C.A.P.; se află la o răscruce și cere sfatul învățătorului. Acesta, aflând că în ultimii trei ani tânărul a lucrat în mină, îl îndeamnă să plece cu familia și să-și facă un rost, fără a trăi drama pierderii acumulărilor de o viață ale părinților. Sfatul este bun și acceptat – nu fără „lacrimi” – și de către părinți. Directorul minei din Ponor l-a angajat și i-a repartizat și o casă, pentru a-și putea aduce familia.

Planează asupra acestor plăcute structuri narative dramele, trăirile sufletești ale personajelor... fiind bine sondate, cu mijloace artistice adecvate, pentru a re-crea o altă realitate viabilă.

Se conturează, astfel, portrete remarcabile, mai cu seamă feminine (desigur, portrete morale), dar și câteva masculine.

Marta, din Căluţul de mare, este o fire iscoditoare („Oare la ce se gândește unchiul?) și meditativă: „[...] unora le înțelegea rostul, altora nu”, „i se făcuse dor de mirosul acesta, unic, al deltei”, „...tocmai de aceea sunt aici. Să încerc să uit un bărbat...”, „simți că cineva o privește”. „Marta, parcă trezită dintr-un vis, se întreba...”, „...descoperită în gândurile ei cele mai profunde”, „...toate plecau de la căluțul de mare [...]. Pe deasupra, stăpâneau blând o pereche de ochi verzi cu reflexe albăstrii”.

Elena, din povestirea Ioan cel din nord: „are nevoie să se limpezească [...] de frământările ei”, „dulce reverie”, „visând cu ochii deschiși”, „nu mai judeca la rece..” și decide: „Dar am și eu dreptul la puțină fericire...”

Ligia, din povestirea Vernisaj, își face o introspecție severă asupra propriei vieți: „Ce eram eu în vremea aceea? O femeie pe care astăzi n-o mai înțeleg...”. „Pe atunci trăiam într-o permanentă crispare [...]. „Astăzi sunt atât de împăcată cu mine însămi”, „suferința te învață multe și, mai ales, te întărește în lupta cu viața”, „Acum, gata [...], pot să privesc înainte, spre [...] viața noastră”.

Aceleași frământări sufletești trăiește și eroina din Mirajul scenei: „...trăiesc prea mult în trecut, prea mult captivă într-o dragoste care a devenit imposibilă”, „mă terorizează imaginea celuilalt”.

O dramă complexă trăiește Lidia, eroina povestirii Sacrificiul: „Se socotea o femeie puternică [...] și căuta un altînceput, mai fascinant...”. „Mihai, soțul ei, n-a întrebat-o niciodată care-i sunt gândurile, trăirile, amărăciunile...”, „...între ei [...] tăcere [...] apăsătoare și fadă”, iar reîntâlnirea cu Dan îi stimulează apetitul pentru cărți, muzică, teatru. Apoi, „corespondența” cu el îi „aducea liniște...”. Aflând despre moartea lui, „bătăile inimii asurzitoare, ochii înțepeniseră într-un punct fix”, căci „nu te poți desprinde când vrei tu de amintiri”. Acum, regretă că își reprimase singură sentimentele „de teama de a nu-și tulbura liniștea familiei”, acceptând „o soluție de compromis”.

Se conturează și câteva portrete morale masculine, generate de probleme de altă natură.

Ștefan, din povestirea Ziua cea mai grea, suferă din cauza pierderii casei părintești prin demolările aberante: „simțise un sfâșietor sentiment de înfrângere, de neputință”; „în fața ochilor săi treceau tot felul de întâmplări trăite aici”, rămâne doar ce ai adunat în sufletul tău”, „Rănile ei (ale casei s.n.) erau și rănile lui”, „Ele, cuvintele, alergau doar pe dinăuntrul lui [...], căutau ieșire înspre afară și n-o aflau”, deși „se aglomerau și-i dădeau [...] senzația de înăbușire...”.

Nicolae, din Povara faptei, purta „multă sungurătate în sufletul său!” La eliberarea din închisoare, „rătăci năuc pe stradă”, „nu scăpa de judecata din sufletul său”, „vibra doar la amintirea Sabinei”, „se adânci, din nou, în amintirile sale”, căci „el stinsese viața femeii iubite”. „Era socotit de toată lumea, tristul și întunecatul nefericit...”

Gherasim, din povestirea Om în intersecţie, este realizat într-un stil mai optimist, în ciuda faptului că „îl preocupă câteva gânduri care îl neliniștesc”.

Aflând, la „lăsarea la vatră”, că oamenii vor fi obligați „să se înscrie în colectiv”, el caută soluții pentru a scăpa, nevoind să rămână „doar cu bătătura casei”. Îl consultă pe fostul învățător și reține sfatul înțelept al acestuia de a se angaja miner la mina din Ponor, unde lucrase trei ani ca soldat.

Acum, avea „inima mult mai ușoară” și „gândirea mult mai limpede”. Prin dialog persuasiv, îl convinge pe tatăl său că hotărârea de a lucra în mină este cea mai bună, asigurându-l că le va fi și lor, părinților, sprijin.

Tot prin dialog cu directorul minei, Gherasim obține postul și repartiție pentru casă „în cartierul Jumanca, pe strada Bucuriei (nume simbolic!), la numărul 8”. Personajul este caracterizat prin acțiune: „Măi ce zi! Că nici măcar să beau apă nu mi-a trebuit”. El recunoaște că domnului învățător i se datorează „calea dreaptă pe care a găsit-o”.

Cu o remarcabilă experiență literară, prozatoarea cultivă pentru toate povestirile un „final deschis”, modalitate modernă în proza de valoare, recurge la arta narativă, fericit împletită cu cea a dialogului, dar și cu a portretului moral, pentru a da viabilitate personajelor complex investigate, pentru a crea „o altă lume...” plină de mister.

Constantin STANCU

 

Conştientizarea spaţiului, venită în timp

E doar o părere că ar exista drumuri care să nu se întâlnească. Fie şi din întâmplare, dacă nu programatic. Două autostrăzi se tot îmbrăţişează pe câmpii până se pupă în văzul lumii, chiar şi două căi aeriene se urmăresc una pe alta până ce un magnetism nonfizic le atrage. 

Intersecţia e până la urmă frumuseţea drumului, dilema din care se poate merge mai departe sau se întâmplă oprirea definitivă. 

Iar a fi „Om în intersecţie”, e o raţiune a căutărilor chiar dacă neîndeplinite în impetuoase împliniri, în elocvenţe îndreptăţite spre statuare. Mariana Pândaru trăieşte febra când fierbinte, când rece, a reconstrucţiei fiinţei prin însoţirea şi adeseori însuşirea personajelor trăitoare în rânduri de carte. 

Atunci când realitatea devine deloc îngăduitoare, chiar insuportabilă, agresivă, posibil imbecilă câteodată, avem precum autoarea, senzaţii perfect justificate. Cum de curând scriam eu în dedicaţia unei cărţi, care nu a fost deloc pe plac aceea dedicaţia: „Destinul nu e logic, destinul nu e corect, nu vreau destin; prefer visul”. 

„Cred că e trist pentru un om să nu cunoască retragerea în vis. Cel care nu poate visa trăieşte într-o lume rigidă, într-un somn fără luminã, da-da, fără lumină. În întunericul somnului, doar visul e luminã, şi uneori culoare, depinde de stare. Ai trăit vreodatã cu adevărat lumina visului? Se pare că nu. Ţi-ai robotizat întreaga viaţă, întreaga trăire. Mănânci, joci teatru, iubeşti, ca un robot.” (Actorul). 

Oricare viaţă nevoieşte la schimbare, fericită ori nefericită, cum o fi aceasta. Însuşi sensul vieţii fiind schimbarea, reînnoirea. Edificator este episodul larg relatat, din scrierea care dă titlul cărţii, şi al cărei final este conclusiv dar lăsând locul de meditativ…

“La întoarcerea acasã, Gherasim scoase din magazie, valiza lui de soldat – că alta nici nu avea – făcută dintr-un lemn trainic şi vopsită în verde, şi ajutat de nevastă-sa îşi aranjă de drum câteva schimburi, cămăşi, două flanele şi trei pieptare fãcute de ea, ciorapi şi două perechi de pantaloni. Mai puse acolo şi o oală mai micã, o lingurã, un cuţit, o stachină, (că nu se ştie ce găseşte pe-acolo, până se rostuieşte la casa lui). 

Iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, ieşi cu dreptul din casa şi bătătura pãrintească, asta ca să aibă noroc, să-i meargã bine în noua viaţă spre care se îndrepta.” (Om în intersecţie).

Atunci când dramatism când nu e, întotdeauna însă se iveşte ceva notabil senzitiv, de pildă nostalgia care cuprinde până la urmă pretutindeni în rostul înţelegerii; îşi fac loc şi iluzia şi deziluzia, umblate la toartă în demersul cu tentă memorialistică sau/şi mai curând introspectivă. 

Mariana Pândaru este o poetă dedicată, care s-a încumetat însă la mai toate genurile literare, iar aici se simte necesitatea aprofundării trăirilor prin descriptivitate generoasă, prin însufleţirea locurilor laolaltă cu oamenii, faptele fiind la rândul lor crescute din condiţia de punctualitate, în aceea de respiraţie.

DANIEL MARIAN

Mariana Pândaru - OM ÎN INTERSECŢIE

Mariana Pândaru: „Ferigi înzăpezite”

emne subţiri de nelinişte însoţesc viaţa jucată pe-o singură carte,

ştiindu-se că Viaţa trece mereu printr-un joc de oglinzi

Un loc aparte în memoria cititorului de poezie, îl are un oaspete de seamă, pe care îl ştim senin, limpede: „Poate că aşa este să fie / în amurgul vieţii / o floare de lotus”. ( „Gând fulgerat” – pag. 94 ). Mariana Pândaru vine spre spectacolul lumii cu inima deschisă într-o rugăminte: „Eliberaţi-mă de gânduri străine / Eu sunt doar un oaspete / în manejul circului vostru / N-am învăţat să înghit săbii / Nu ştiu să scot iepuraşi / din cutia albastră / pot doar să vă ameninţ / cu poezia / Dar pe cine mai sperie / această fragilitate ?” ( „Sunt doar un oaspete” – pag. 36 ).

„În primăvară”, Mariana Pândaru pune toată însufleţirea ca după mai multe ierni înlănţuite. Primăverii nu i se vede capătul, nici măcar acela al trecerii spre plinătatea verii, iar despre o altă iarnă oricum nu mai poate fi vorba: „Eu una – / n-am mai văzut atâta primăvară / florile zac pur-şi-simplu pe ziduri / ca într-o neînchipuită uitare // Privighetorile, înnebunite / cântă mereu de-a lungul, / de-a latul pământului // Iar eu / m-am făcut flacără / în crengile mâinilor tale.” ( pag. 63 ).

Înainte de fericitul apogeu al naturii, însă, Mariana Pândaru a trăit un moment de neputinţă la care cu greu te-ai putea gândi; îşi pierduse speranţa, cuvintele aproape că se-nţepeniseră şi ele, într-o iarnă atroce: „Rămân pe dealuri / ferigi înzăpezite / de parc-ar fi / lâna oilor lui Crist / Un convoi greu – de cerbi , / le ameninţă. // Şi nu pot să fac nimic. / E iarnă.” ( „Ferigi înzăpezite” – pag. 82 ).

Pentru mulţi poeţi e o dilemă, şi duce la o povară simpla naştere şi trăire ca scriitor de poezie. La Mariana Pândaru, chiar dacă pecetea durerii e pusă, poezia nu se vede ca un cataclism, ci ca un dar nepreţuit şi asumat: „Dumnezeu / mi-a dat poezia / – coroană de spini // să pot traversa mai uşor / deşertul acesta de viaţă / trăgând după mine / o cruce incandescentă / călcând eu – nisip / pe nisip.” ( „Poezia – coroană de spini” – pag. 110 (.

Se învieţuieşte piatra şi se înalţă zborul, libertatea se năpusteşte în toată splendoarea ei pentru a face să tresalte ceea ce în mod normal este ca o margine a timpului: „ În inima pietrei / chip cioplit de pasăre / şi zboruri – / zboruri de primăvară // Încotro bate vântul ?” ( „Crochiu” – pag. 79 ).

Dar a nu uita, că piatra mai poate ascunde şi altceva, atunci când la un moment dat mâna care scrijeleşte cuvintele spre naşterea poeziei, oboseşte; la urma urmei, mâna unui poet e totuşi mâna unui om: „Obosiţi de cuvinte / iată, devenim tăceri / închise în pietre de râu // iată vieţile noastre / bântuite de nostalgii / fără margini // se rostogolesc / spre tava cu jar.” ( „Obosiţi de cuvinte” – pag. 73 ).

Mariana Pândaru îşi petrece nostalgiile cu îndârjirea omului care crede că lucrurile sunt astfel făcute încât să nu fie lăsate pradă decât încercărilor şi nu fatalităţii: „(…) În inima mea se strecoară / semne subţiri de nelinişte / şi apun tot felul de gânduri // … // Înveleşte-mă cu iarba din munţi / Şi pregăteşte-mă de sărbătoare.” ( „Scrisoare” – pag. 88 ).

Fără îndoială, poeta e de o neoprită îndrăzneală, are o aprigă dorinţă de a trăi şi de a spune despre trăire tot ce poate fi spus: „Ei da, / mi-a plăcut întotdeauna / viaţa jucată pe-o singură carte // … // şi pentru ce am spus / doar jumătate din / libertatea gândului meu ?” ( „Viaţa jucată pe-o singură carte” – pag. 66 ).

Mai frumos decât spune ea însăşi, poeta, despre această sublimă îndeletnicire de a da glas gândurilor, nici că se poate: „Aceleaşi mişcări / în sus / în jos / pe treptele lumii // Aceleaşi frumoase cuvinte.. // Viaţa trece mereu / printr-un joc de oglinzi // Ademenind… / Ademenind… // Până-ntr-o zi !” ( „Ademenind” – pag. 57 ). Da, până într-o zi, când poeţii sunt nevoiţi să lase pe astă lume locul umbrelor lor, aşa fiind dat. Însă despre poezie nu ştiu că ar avea umbră, nu are ce să lase în loc, de aceea este ea pentru totdeauna !

Daniel Marian