Revista FEED BACK nr.11-12, 2018

Amazoană în tangajul prozei *

de Maria Niţu

Mariana Pândaru este unul dintre cazurile nu prea des întâlnite, al femeilor „bărbate”, de data aceasta din zona Hunedoarei, scriitoare „en tittre”, cu precădere poetă, dar deopotrivă director de editură („Editura Călăuza”) şi director de revistă („Ardealul literar”), personalitate marcantă ca animatoare culturală, din plutonul feminin pilduitor al locului, alături de Paulina Popa, ori din vecinătatea timişoreană, de Nina Ceranu.

Volumul „0m în intersecţie”, Ed. Călăuza, 2017, cuprinde proză scurtă (chiar foarte scurtă), miniaturi de câteva pagini, unele rezumat al unei vieţi întregi, concentrate într-un crochiu de destin, altele doar flashuri de scene cotidiene, sau doar gânduri, atitudini de o clipă, metafore poetice, cu încărcătură simbolică, ale unor vieţi … „la intersecţie”.

Este o proză minimalistă, atât în dimensiuni, în durata epică - de un moment, în caracterizarea personajelor - la faza de crochiu, câteva tuşe de tipologii clasice, cât şi în stilul simplu, fără zorzoane pentru efecte stilistice de paiete. O variantă de „Momente şi schiţe”, dar nu în clasicizatul stil satiric, ci sentimental - pastile de iubire, între împlinire şi suferinţă.

Stilul simplu este într-un limbaj îngrijit, fără asperităţi de limbaj. Cum o mare parte sunt localizate în mediul rural al satelor hunedorene, în unele proze intarsiază efecte de limbaj popular, regional, pentru caracterizarea personajului în lumea sa. Irimia îi vorbea câinelui nou în ogradă, arătându-i cireşii: „Îi vezi cât îs de faini? Amaru’ lor că bine le stă! Da ce faci? Te hodini? Uite, acuşi o luăm în jos şi intrăm, dragule, în ograda noastră” (Câinele)

Discursul epic este într-o narare clasică, fără întorsături, alambicări moderniste de perspective auctoriale, de dislocări spaţio-temporale etc. Insolit, debutează promiţător proza „Actorul”, într-o adresare directă, la persoana a doua, din nevoia unui confident, care devine însă un monolog al Ei, căci e doar în gând –- linia de dialog a celuilalt e in absentia, el doarme. „nu mi-ai vorbit niciodată de visele tale, ba chiar mi-ai spus cândva că tu nu poţi visa sau, că visezi foarte rar (…) Nu ştiu ce fractură s-a petrecut în viaţa ta de te-a pustiit într-atât”. Introspecţia nu e dusă până la final şi revine la formula clasică la persoana a treia, de epic obişnuit.

Personajele sunt introduse ca la carte, de la început cu prezentarea actului de identitate, ca fişa proprie a postului., „Alo, Irina? Sunt Sorina” , „Constantin se aşeză pe marginea patului” … Numele sunt comune, obişnuite, de largă circulaţie românească (Elena, Nicolae, Ioana, Gheorghe etc.) pentru că şi actanţii sunt oameni simpli, din cotidianul unor vieţi aparent banale: în timpul unei vizite la un unchi în Deltă (Căluţul de mare), la o cafenea când Ea (Elena) îşi aştepta fiul de la ora de engleză (Ioan cel din nord), în drum spre locul repartiţiei (Învăţătoarea), pe bancă în aşteptarea unui autobuz (Străinul) etc.  

Firul epic se reia similar: o poveste de dragoste ori un flash din real ori posibil, dintre un El şi o Ea, istorii de cuplu, unele eşuate, altele împlinite, ori rămase în stand by, într-un final deschis, de sugestie.

Prezentarea este din perspectiva unui personajului feminin narator. Astfel că toate piesele sunt ipostazieri de love story, variaţiuni pe muzică de Bach, alcătuind, ca un puzzle, panoramarea unei psihologii feminine la intersecţia cu iubirea. Firescul uman care are nevoie de a da şi a primi iubire. Psihologia unei firi sensibile, romantice - uneori în exces, până la romanţiozitate,  visătoare, poetice, parcă din timpul unor romanţe apuse, într-o perspectivă idealistă - un idealism puritan, de epocă victoriană.

Este sentimentalismul unei sensibilităţi feminine neatinse de cinismul modern, al unui timp revolut şi al unei vârste trecute de prima tinereţe, tributară amintirilor, retrăirilor evocativ -visător ale unor clipe de bucurie de altădată. O reîntorcere în trecut prin care personajul încearcă „să se convingă că a trăit cu adevărat” (Cireşul) .

 Departe de orice cinism ironie ori persiflare modernă, dezabuzată, alienizantă.

Poate ar fi fost necesară din când în când, dincolo de tonul grav, serios şi o notă ludică, lejeritate întru detensionare autopersiflantă etc., pentru a ieşi din gustul doar de zahăr candel şi a da şi o iuţeală de sare şi piper.

În acelaşi timp, pentru că realitatea este totuşi dură şi nu menajează sensibilităţi poetice, este psihologia femeii demne, care nu devine disperată, umilă, ci învingătoare mândră, orgolioasă, ce îşi învinge şi gestionează rătăcirile de moment, loviturile sorţii căzute „ca un satâr ce a decapitat toate visele” (Întâlnirea).  

Reflex al carierei de poetă, amprenta poetică este ineluctabilă,  nu e prozatoare de cursă lungă, pur sânge. Iubirile sunt din gesture poetice, adolescentine: la o fermă piscicolă, în Delta Dunării, El (Iovan) îi oferă Ei (Marta) „un căluţ de mare, uscat” (simbolic, era pentru pescari purtător de noroc).  

Totul e parcă pus pe catifea, uneori, e drept, de catifea sfâşiată, peticită, ori decolorată de timp, pentru că unele flashuri sunt dureroase, sub asperităţile vieţii, prin prisma unei hipersensibilităţi feminine ulcerate. „Un om fără trecut”, şi-ar pierde identitatea. ştefan, personajul din „Ziua cea mai grea”, vede demolarea casei sale, sub fălcile buldozerelor modernizării. Acel dâmb de moloz parcă era propriul mormânt.

Calităţi de prozatoare se văd însă în mânuirea cu siguranţă a dialogului între personaje, cu vivacitate, naturaleţe, chiar dacă tensiunea epică lipseşte.

Astfel că stilul lejer, accesibil e plăcut la lectură, o lectură agreabilă, dar nu de metrou, sau de vacanţă, ci în momente de nostalgii, seara, ori în solitudinea unor clipe de reverie, când ai nevoie de intimidate cu tine însuţi…

În acest context, dominantă este starea de singurătate, care se cere alinată prin iubire, împărtăşită, promisă, ori chiar doar visată, „seara asta frumoasă accentua în mine sentimentul de singurătate”( Străinul).

Trăsătura dominantă a personajelor este firea introspectivă. Sunt personaje care-şi caută rostul, îl analizează, la ora bilanţului, cu întrebări retorice, de ce?!! Introspecţia, disecţia analitică sunt un atuu al prozei feminine, întru sondare fină, nuanţată a sensibilităţii sufleteşti.

Momentele nu sunt prezentate în timpul desfăşurării dramatice, de cumpănă, ci în clipe de acalmie, rememorare detensionantă. Epicul se coagulează din întâlniri luminoase, care să compenseze traumele din trecut, printr-o asumare senină, detaşată.

Piesele sunt inegale ca valoare, ca tensiune epică, unele cu final în suspans, incitant, cu tentaţia oricărei promisiuni posibile, altele poveşti pilduitor - constructive, ca-n filmele epocii de aur de făurire a „omului nou” (deşi „omul nou” este un concept cu vechime biblică, apostolul Pavel vorbea despre cei „îmbrăcaţi în omul cel nou”, întru lumina lui Hristos) .

Povestea lui Gherasim parcă are amprenta discursului despre epoca obsedantului deceniu, în acele clişee ştiute, al personajului care nu acceptă colectivizarea şi ia de bună voie drumul exodului la oraş, muncitor la mina Anina, unde statul îi dă imediat loc de muncă, îi repartizează locuinţă, „ai aici un bilet, te duci cu el la Spaţiul Locativ din oraş, o cauţi pe tovarăşa Florea, spui că vii din parte a mea” (Om în intersecţie)

Altele sunt didacticiste, ca un articol de consultanţă psihologică, întru terapie de cuplu à la formula AS.  Întâlnirea dintre două prietene de-o viaţă, Sofia şi Elena, se desfăşoară doar ca prilej de schimb de replici privind propriile vieţi, dezbatere care are „adevărul vieţii”,între  a alege singurătatea faţă de un partener oricât de chinuitor „prefer zbuciumul în locul singurătăţii” (După amiază fierbinte).  

Alteori, sunt  duse bine până la sfârşit, dar au în final o frază de prisos, ca explicitare a mizei epice: „întâmplarea l-a marcat pe tot restul vieţii sale de om trecut prin multe…”(Poştaşul) Sunt detalii la care trebuie să exerseze cu timpul, întru perfecţionare ca prozatoare, în tehnica scrisului, a dozării frazelor şi efectelor.

Global, acţionează în prim plan doar personaje pozitive, poate de aceea volumul pare mai palid, căci e greu să construieşti personaje pozitive puternice, Călinescu spunea că „bunele sentimente nu fac literatură”.

Singulară este „Povara faptei”, tensionată, rezumând un destin ca de tragedie antică ori shakespeariană, cu un naturalism dur. Nicolae, ieşit după 20 de ani din închisoare, după o încercare eşuată de a încheia ca-n Romeo şi Julieta, o poveste de dragoste imposibilă, e găsit mort la mormântul iubitei Sabina. Îl considerau scrântit, dar nu râdea nimeni, socotit de toată lumea „tristul şi întunecatul nefericit al satului. Nimic mai mult” .  

Altele au drept nucleu epic un simplu gând, trecând pe la casa bătrânească, de la imaginea unui pom uscat în vârf, legată de un vis cu mama care, „de dincolo”, îi spunea să nu taie mărul cu mere dulci, al copilăriei sale: „să-l mai laşi să rodească. E al nostru” (Casa din deal).

Rememorând suferinţe din tinereţe, se emit generalităţi ştiute,, „suferinţa te învaţă multe şi mai ales te întăreşte în lupta cu viaţa!”( Vernisaj), ori nostalgii toarse pe fuiorul vremii la furca unor căsnicii fade.

Se degajă o atmosferă sufocantă în cleştele îmburghezirii necesare pentru „a fi în rând cu lumea”, cu familie şi copii, mult prea cuminte, fără aventura şi tensiunea spiritelor boeme, dar cu nostalgia lor, din perspectiva unei feminităţi bovarice,  un bovarism inevitabil în spaţiul opac al provinciei.

În acest cenuşiu, chiar  scenele tragice sunt spuse ca un firesc al lucrurilor. În povestirea „Mina veche” se reliefează mediul dur al minerilor, cunoscut de autoare şi care s- ar putea constitui într-un filon viguros pentru viitoare proze.

Prozele alcătuiesc un op de mai multe nuanţări ale rănilor primite de o femeie care ştie să ia în stăpânire frâiele propriului destin, chiar dacă a fost înşelată, întărită prin lecţiile de viaţă primite, din experienţa ei dură în lumea dominantă a bărbaţilor.  

Femeia, în toate ipostazierile, şi-a găsit echilibrul, şi-a reconstruit personalitatea, a trăit „metamorfoza sufletească” schimbătoare de destin, „astăzi sunt atât de liniştită, de detaşată de… de împăcată  cu mine însămi” (Vernisaj).

Volumul are titlul ultimei povestiri, dar sintagma poate fi extrapolată la toate situaţiile existenţiale explorate epic, atât aici, cât şi în viitoare proze ale sale de sondare a universului uman problematic.

*Mariana Pândaru, Om în intersecţie, Ed. Călăuza, Deva, 2017.