Am citit în ultimii ani câteva cărți ale scriitoarei Mariana Pândaru Bârgău. Mă refer la Cartea florilor/The Book of flowers, tradusă în engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura Călăuza v.b. din Deva, 2014, la Cuvinte aprinse/Mots brűlants, un volum bilingv de poezie, cu traducerea Elisabetei Bogățan, apărut în colecția Poètes à vos plumes, Paris, 2015 Rezonanțe, un Dialog liric semnat împreună cu George Văidean la Editura DaniMar, 2015, dovedind că autoarea socotește că poezia ei a ajuns la deplina maturitate și de aceea, ea poate să o reprezinte în fața lumii întregi, îmbrăcată în haina unei limbi de largă circulație.
Prestație Marianei Pândaru nu se oprește la creația poetică, ci ea își face o datorie de onoare din activitatea de redactor al prestigioasei reviste “Ardealul literar”, continuând proiectul soțului ei Valer Bîrgău, dar cuprinzând în câmpul responsabilităților ei culturale și munca de editor, în care dovedește același real profesionalism. De ani buni conduce, ca președintă neobosită și împătimită de frumosul literar, Asociația Scriitorilor din județul Hunedoara, în care promovează creația colegilor de breaslă, încurajând fenomenul literar într-o largă zonă, fiind totodată membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști. În fiecare ipostază, Mariana Pândaru preia responsabilități distincte, mereu preocupată să facă o treabă excelentă, fără să neglijez cel mai mic detaliu. În ciuda modestiei sale funciare, Mariana Pândaru Bârgău este un om de litere complex.
Noua carte intitulată Om în intersecție, publicată la Editura Călăuza v.b. din Deva în 2017, înseamnă un alt botez artistic, prin care poeta consacrată experimentează proza scurtă, gen dificil și adus la perfecțiune în tiparul schițelor satirice de către I.L.Caragiale, ilustrat ca povestire de clasici și moderni, de la I.Al.Brătescu- Voinești și Emil Gârleanu la Nicolae Diaconescu. Lăsat în sertar de ani buni, după ce fusese pregătit pentru un concurs care în 1989 s-a anulat, volumul de față nu este întâmplător dedicat bunicilor, ci semnifică o punte de legătură cu trecutul, astfel ca pe plasa de borangic dintre aceste trei generații autoarea să țese, ca pe o canava punctele din care se constituie caleidoscopic imaginea unei întregi epoci, dar fără mari ambiții de structurări romanești ori panoramări tematice. Câteva exemplificări ar putea fi edificatoare. În Căluțul de mare, acțiunea este plasată la gurile Dunării, unde unchiul Tihon trăiește pe insula Portița, spre care el duce turiștii și împarte localnicilor corespondența ori presa. Autoarea introduce un nou personaj, pe medicul într-o comună de munte, Marta, care tânjea după lumea bălților, lumea ei, unde era”cu totul altă viață, cu totul alți oameni.”Abia sosită pe insulă, ea atrage atenția inginerului piscicol Iovan, care luând ziarele aduse de Tihon, o țintește cu ochii lui verzui-albaștri și, fascinat, îi oferă un căluț de mare. O proză în care cu mare economie de mijloace din recuzita artisticului, autoarea te face să imaginezi atmosfera tipică bălților Deltei. Dacă aruncăm o sondă în adânc, până la sensurile unor formulări, constatăm că toate liniile de forță ale acțiunii conduc spre o idee, adică replica de despărțire a inginerului cu insinuarea unei formulări verbale la plural (“Și poate zilele astea vă caut.”), senzația domnișoarei doctor, revenită în locurile copilăriei sale, că i se întâmplă ceva uluitor, o străfulgerare de suflet (“Marta, parcă trezită dintr-un vis, se întrebă:”Ce-a fost asta?”, apoi simți în mână căluțul. Deschise palma și-l privi pe toate părțile.“(p. 15), observația lămuritoare în toate sensurile a unchiului, un rezoneur cuprins de entuziasm, fixând intriga unei acțiuni viitoare:”-Auzi, auzi, te caută! Ți-a plăcut băiatul ăsta! Poate ajută Dumnezeu să te măriți pe aici și rămâi la noi!chicoti unchiul Tihon.“ (p. 15) Chiar verba dicendi conține o fixare a stării sufletești explosive a tinerei femei, ce se cerea deocamdată bine tăinuită:”-Taci, unchiule, răspunse Marta, parcă descoperită fără să vrea, în gândurile ei cele mai profunde.“(p. 15) Credința ei că, abătând discuția spre căluțul de mare primit, adoarme bănuiala unchiului, este contrazisă de explicația acestuia, anume că Iovan îi dăruise chiar talismanul lui, cu virtuți protectoare, ceea ce înseamnă enorm în lumea pescarilor. Finalul poematic al povestirii promite ca Marta să se avânte cu tot sufletul într-o iubire, care să o reîntoarcă în lumea visată a apelor: ”Privea peste luciul apei jucăuș, cu reflexe de toate culorile, adâncindu-se în gândurile sale. Toate plecau de la căluțul de mare și se întorceau la el. Pe deasupra, stăpâneau blând o pereche de ochi verzi cu reflexe albăstrii.”(p. 16). Marea izbândă a autoarei este subtilitatea alegerii acelui moment existențial din care să radieze promițător viitorul acțiunii, abia întrezărit dar lăsat, ca cel mai adesea, la latitudinea imaginației cititorului. O proză programatic interactivă, așadar.
Bine stăpânit în cele 22 povestiri ale volumului este dozajul elementelor de decor, care nu copleșesc linia narativă, dar susțin sugestiv caracterele, creionate clar. Modul cum acestea sunt conturate din linii sigure ține de arta scriitoarei. Numele personajelor par desprinse din atmosfera locului. Lecția economiei expresive a învățat-o prozatoarea de la Caragiale și Brătescu-Voinești, iar capcana descrierilor stufoase, așa ca la Hogaș și Sadoveanu, rămâne departe de ea. Un text-pilulă, aș zice, dar unul care are și poezie, și simțire, și idee, ca reflex direct al realității într-o carte concepută ca datorie morală față de înaintași.
Prozele volumului de față sunt niște blitzuri ce prind segmente de viață, așa ca în pictura miniaturiștilor olandezi, spre exemplu. Drumul făcut de Petruța cu autobuzul spre satul Gorunu, aflat la capăt de linie, preludiază viitoarea viață pe care o va închina copiilor satului, în povestirea Învățătoarea. Tăietura făcută în realitate este inedită și pune în acțiune, așadar, imaginația cititorului.
Povestirea Un om în intersecție, inspirată din viața propriei familii, este dedicată colectivizării din agricultura socialistă, o temă tratată în mod partinic de peste o jumătate de secol, de la sadovenianul Mitrea Cocor la Îndrăzneala lui Marin Preda. Ineditul povestirii de față este tocmai refuzul strategic la marea reformă, întrucât, ca protagonist, Gherasim pentru care autoarea folosește experiența propriului tată, nu acceptă “ nici în ruptul capului” să meargă pe calea “luminoasă“ a colectivizării și cere un sfat învățătorului său, căruia îi încredințează cu hotărâre mărturisirea:” Eu nu vreau să fiu comunist și nici rob al comuniștilor.“(p.218) Tânărul țăran primește sfatul să ia calea mineritului la Anina, ca să nu devină -cum zic ei acum- “dușman al poporului.“(p. 221), căci aflat la intersecție, va găsi o formă pașnică de a se feri de inerente primejdii, care îl amenințau dacă rămânea în sat, unde rămâneau părinții bătrâni, pe care Gherasim promitea să-i ajute la nevoie. Dintre momentele subiectului, prozatoarea se oprește doar la expozițiune și intrigă, fără să dezvolte un conflict, care este programatic evitat, dar care poate antrena imaginația cititorilor. Mina veche este titlul narațiunii care completează, ca un puzzle, imaginea vieții minerilor, alertați de accidentul fârtaților prinși în galeria cuprinsă de apă. Ca un element de inedit al opticii prozatoarei, această frecventă tragedie este privită din prisma Mioarei, soția minerului Fane, care trăiește într-o permanentă tensiune. În asemenea momente, minerii se arată solidari cu ortacii aflați în primejdie.
Schimbând cadrul și instrumentele analizei psihologice, în povestirea Actorul prozatoarea conturează “colivia aurită” în care trăiește sensibila nevastă a omului care pe scenă este genial, dar acasă își revarsă urâțenia brutală a caracterului său, ce face imposibil un dialog. Mai puternică este ca mesaj narațiunea Ziua cea mai grea, unde impresionează psihologia exact intuită a bătrânului actor Ștefan, care asista la spectacolul sinistru și inadmisibil, demolarea casei în care trăise întreaga lui viață, având impresia că i se ia chiar propria identitate. El retrăiește scene din diferite etape ale existenței sale, antrenând figurile părinților, a soției lui, pictoriță, recompunând momente precedente acestei ultime zile când a împărțit prietenilor tablourile create de nevasta lui. Autoarea nu ține să nominalizeze nici un alt personaj. În fapt, totul se estompează în acel moment când casa în sine devine un personaj, încă unul de o importanță existențială:”Jumătate din viață și-o trăise pe scenă, intrând în pielea a numeroase personaje, dar cel mai greu i se părea să-l strunească pe cel care era acum, el, omul.“(p. 38). Murise odată cu casa aceasta, loc al amintirilor, ceea ce mai rămăsese din viața lui. Psihologia diversifică personajele preluate din același mediu. Participând la vernisajul expoziției de fotografii a lui Sabin, protagonista unei povestiri are șansa de a retrăi propria existență alături de omul iubit cu patimă, înțelegând să i se facă necesară și în plan artistic. Salvatoare a fost apariția lui Paul în viața ei, debusolată după despărțirea de Sabin, artistul fotograf.
Plină de inedit este întâlnirea în stația de autobuz a ciobanului Gh. Crișan, un personaj conturat precis în câteva linii, reprofilat din “carmanger” în păstor, cum fuseseră tatăl și bunicul și care este socotit de mătușa lui un prăpădit și de aceea ea ferește copiii de propriul tată. Tot aleanul omului neînțeles este concentrat în cântatul din frunză, cu care ciobanul umple autobuzul, călătorind.(Străinul) Identificăm în el ipostaza cea mai baladescă din întregul volum.
O altă siluetă remarcabilă este cea a lui Nicolae Crângu, tocmai ieșit din închisoare după 20 ani de detenție, din povestirea Povara faptei. Pornind cu trenul spre sat, Nicolae retrăiește ziua dragostei nebune cu Sabina, pe care a ucis-o cu intenția de a rămâne împreună în moarte. Dar voia sorții a făcut ca împușcătura să nu-l omoare și pe el. Un Romeo și Julieta? Planul amintirilor și cel al prezentului călătoriei spre sat alternează rodnic, conturând trăirea tulbure a protagonistului: “Coborî pe peron ca un sac de ciment. Când zărește cimitirul de pe deal, se gândește la Sabina, simțind “mușchii feței împietriți și gura strânsă, să nu-i scape urletul ce se zbătea în craterul inimii lui.” În deznodământul acțiunii, el a mai trăi în sat, apărând vestimentat în negru și mergând zilnic la mormântul Sabinei. Ca picturalitatea destinului său atât de exotic să fie deplină, el, îndrăgostitul cernit, cumpără un cal alb, cu care urcă spre cimitir și într-un asemenea drum el moare, nu numai fizic, ci și în plan simbolic. Este cel mai cutremurător profil tragic al cărții într-o viziune în care romantismul biruie relatarea realistă. Într-o literatură stufoasă și prolixă, în bună parte, despre lumea satului românesc, Mariana Pândaru dă o lecție de concentrare și aduce o notă de inedit prin tăietura narativă aleasă, cu totul alta decât cea a lui Nicolae Diaconescu din volumul Ochi de jar, dacă ar fi să amintesc tot un debut târziu dar promițător al zilelor noastre.
În Casa din deal, Constantin revine din oraș la vatra părintească, cu gândul gospodăresc de a o curăța și primeni. Se simte năpădit de amintiri și renunță la gândul practic de a o vinde, convins și de visul în care mama lui îl sfătuiește să nu taie mărul dulce de la colțul casei. Cu aerul că adastă în locuri unde nu s-a întâmplat nimic, autoarea descoperă trăiri emoționante și ipostaze nebănuite. Mesajul este acela că oamenii sunt legați de casa părintească din sat prin ițele secrete ale continuității, în care părinții muriți devin Larii și Penații acelui loc încărcat de sacralitate, unde comunicarea între generații are canale multiple. Din aceeași gamă de trăiri a tradiției face parte și nostalgia vârstnicului Miron după casa lui din sat din narațiune Cireșul. El are drept calendar înflorirea pomului de la locuința fiicei sale Domnica, hotărâtă să-i întrețină iluzia, deși simte slăbiciunea fără întoarcere a tatălui ei. Prozatoarea intră în psihologia bătrânului care în faza terminală confundă neputințele specifice vârstei cu iluzia perpetuării tabieturilor vieții lui gospodărești rustice. Povestirea-portret Ioana este dedicată unei ipostazieri feminine a lumii rurale, bunica analfabetă pe care o încântă nepoata Măriuța de la oraș, singura care îi scrie, determinând-o să alerge în sat la persoane care știau carte. Așadar, viața satului surprinsă într-o fază arhaică, luminată printr-un unghi surprinzător, întreaga narațiune având ca pivot aducerea unui sac de iarbă animalelor din bătătura, după care femeia pleacă la fântână să ia apă. Gândurile ei fac piruete în amintirile Ioanei legate de cele două căsnicii, de încercările fiicei de a o duce la oraș. Argumentul suprem al rezistenței la planul familiei de a o dezrădăcina este primit cu oarecare hilaritate, dar el este rostit de bunicuță cu îndârjirea apărării unei citadele sacre:”-Știu eu că voi, de-acolo de la oraș, nu mă mai aduceți să mă îngropați aici, în satul meu. Și eu vreau să fiu îngropată unde sunt ai mei, muma și taicu, Mărin și Constantin, bărbații mei, că doi am avut!”(p. 102) Dorința ei de pace familială a avut un dușman în cumnatul Gheorghe, gata să o fure și în prezent, cu convingerea că ceea ce agonisise Ioana alături de fratele lui, Mărin, îi aparținea acum și lui. Relațiile dintre cumnați constituie un aspect prea arar abordat în proza noastră contemporană. În ziua aceea captivă se intitulează povestirea ce are ca protagonistă pe Maia, cea sub ochii căreia se despăduresc pădurile paradisului copilăriei sale rustice, pentru ridicarea unui baraj. Acel „tărâm de lapte și miere, în care își trăise pruncia și adolescența, în deplin răsfăț” a dispărut, el fiind schilodit de buldozerele care au transformat locul casei părintești într-un crater. Plecând în mod precipitat de la nunta verișoarei, Maia, alături de copilul ei de 6 ani, Alexandru, traversează în tăcere centrul orășelului, lăsându-se năvălită de amintirile adolescenței studioase. În vitrine librăriei îi atrage atenția cartea unui scriitor, care îi fusese soț și era tatăl băiatului ei. Cu înțelepciune, Maia se despărțise de el, lăsându-l cu himerele lui și mulțumită apoi să-i citească doar cărțile. Reținând gesturi simple din viața cotidiană, prozatoarea dezvăluie trăiri adânc tăinuite. Secreta iubire pentru colegul de liceu, care îi înflăcărase cândva sufletul, din povestirea Sacrificiul îi redă Lidiei echilibrul între idealul ei creator artistic, nu abandonat, dar mereu amânat, și viața ei ternă alături de soțul, care nu-i înțelege visul și socotește legică plafonarea în care el însuși înțelege să trăiască. Reversul îl descoperim în povestirea Îndoiala, unde Ana-Valeria bănuiește în secret că Radu, iubitul mamei sale, a cauzat sinuciderea tatălui ei într-un accident, care și acum, după 3 ani, poate stârni suspiciuni.
În narațiunea Ochii ei priveau cu blândețe tema este drama acceptării ideii că propriul copil este handicapat, neinsistându-se asupra deficienței în sine, cum ar fi procedat naturaliștii Zola sau Delavrancea, la noi, ci Mariana Pândaru insistă asupra puternicei legături dintre Corina și tatăl ei, un sentiment ce trece de orice stavile vremelnice. Cel mai cuprinzător portret fizic i se face poștașului Petre din povestirea cu același titlu, în care sunt augmentate sensurile și emoțiile aducătorului de corespondență din satele și cătunele unei comune. O viață nu lipsită de un anume eroism cotidian, care ne scapă cel mai adesea în tornada ce ne guvernează existența.
Prozele volumului se plasează în imediata vecinătate a vieții autoarei, fără a fi manifest autobiografice, căci autoarea cunoaște legea obiectivării. În povestirea Întâlnirea, Dinu rostește motivul intrigii:”singurătatea este, de cele mai multe ori, cămașa artistului. Un tribut trebuie să plătim și noi! Nu putem să le avem pe toate.”(p.159) În schimb, Livia simte că nu mai are puterea să reintre în lumea artiștilor, părăsind locul ei din sala de concert muzical.
Între temele cele mai incitante ale cărții, rosturile feminității este excelent tratată în povestirea După-amiază fierbinte, unde Emilia, pusă pe taifas, reproșează prietenei sale Sofia “amorțeala frumoasă, dar ucigătoare” în care trăiește după două eșecuri în dragoste. Este momentul adevărului când cele două prietene ipostaziază singurătatea în accepții diferite, una de suprafață, alta de profunzime. “Tu ești cu adevărat singură.- va observa Sofia, mulțumită să aibă un copil, care a echilibrat-o-, în timp ce Emilia, alăturată lui Eremia, trăia un permanent coșmar- Tu poți suporta jignirile cu carul, eu nu. Ești un adevărat cal de bătaie pentru Eremia al tău. Eu nu mai pot fi pentru nimeni.”(p.164) Ceea ce le deosebește ca filosofie de viață pe prietene va fi stabilit tot de Sofia, care mărturisește:”Pentru mine contează acum nu cantitatea trăirii, ci calitatea ei. Din acest punct de vedere nu o să fim niciodată de acord, una cu alta.“ (p. 166). Motivul feminității ratate este privit în luminile adevărului, autoarea propunând o abordare lucidă în spațiul meditației fiecăruia dintre noi.
Citind noua carte a Marianei Pândaru, uneori simți, ca în povestirea Surpriza, prezența autoarei care se ascunde sub numele unui personaj, ea având cel mai ades funcția de confesoare și jucând,de data aceasta rolul consilierii neserioasei Sorina, care prin adopția unei fetițe și-a primenit viața de cuplu cu Valentin. Regula cărții este, așadar, non multa, sed multum, ceea ce consemnează și un sens al izbânzii scriitoricești . “Viața bate filmul” spunem când dăm de ceea ce este spectaculos. Mariana Pândaru demonstrează în noua ei carte că spectaculoase și demne de interes sunt adesea și aspecte aparent insignifiante, dar gâlgâind de adevăr al vieții tumultuoase.
Anca Sîrghie
