Festivalul International de Poezie, Liege, 2013

REFERINŢE CRITICE

„Am urmãrit scrisul acestei poete înainte ca el sã devinã prilej editorial. Versurile ei, publicate în presa literarã, trãdeazã prezenţa unei sensibilitãţi încordate, aflatã mereu în cãutarea parcã a unui cuvânt care sã-i ascundã mai degrabã decât sã-i dezvãluie neliniştea interioarã.

Volumele ei ne recomandã o poetã care a ştiut sã-şi aştepte şi sã-şi controleze maturitatea artisticã.

Poemele sale ne pun în faţa unui univers din imediata vecinãtate a spaţiului transilvan, evocându-ni-l cu un fel de seninãtate pe care numai la capãtul unui efort (şi al unei obişnuinţe cu capcanele scrisului) o poţi dobândi.”

Mircea Ciobanu, 1994

„Mariana Pândaru este o poetã excepţionalã, de forţã, foarte maturã, a cãrei expresie este fragilã şi viguroasã în acelaşi timp”

Cezar Ivãnescu – Luceafãrul, nr. 1143/1984

„Mariana Pândaru este o poetã remarcabilã cu un temperament lingvistic dublat de un temperament poetic rãsfrânt în imagini poetice”.

Maria Cerchez – Luceafãrul, nr. 1143/1984

„Depãşindu-şi cu demnitate şi talent condiţia de provincial, pe plan scriitoricesc şi pe plan publicistic (este membrã a Uniunii Ziariştilor Profesionişti) Mariana Pândaru se recomandã singurã: vine de la Deva, cu o sensibilitate îndelung exersatã („de dupã cuvinte”, o sensibilitate a tãcerii rescrise, a „gândului fulgerat”) intimist – existenţialistã.

Mariana Pândaru este de un profesionalism cert.”

Liviu Ioan Stoiciu, 2001

„Mariana Pândaru şi-a dobândit o formã de exprimare poeticã, pe care o stãpâneşte acum deplin, concretizatã mai ales pe latura confesivã, a comunicãrii metaforice, parabolice chiar, a propriilor trãiri emoþionale, într-un circuit ideatic ce se lasã mânuit uşor pe grila de control a unei construcţii libere, de sub spontaneitatea aparentã lãsându-se sã se întrevadã elaborarea, travaliul prozodic meticulos şi atent.

Poeta cautã îndeobşte semnificaţiile de profunzime ale fiecãrui gest uman, ale fiecãrei atitudini sau angajãri, consemnând, transpusã în starea de graţie, reverberaţiile propriilor trãiri în faþa realitãţilor existenţiale. Rezultã de aici o poezie a meditaţiei, a panseului de rezonanţã filozoficã, transpus într-o formã concisã, aidoma unor cugetãri versificate. E o poezie a comunicãrii în pilde şi simboluri, în care un loc aparte îşi aflã universul şi starea de copilãrie. De fiecare datã construcţia poemei are un nucleu imagistic pregnant, oarecum şocant, în orice caz capabil a coagula în jurul lui discursul poetic, acesta primind încãrcãtura generalizatoare. Sunt versuri caligrafiate cu o anumitã duioşie, dublatã de vigoarea unei forţe vitale lucide, responsabile în latura moral-socialului...

E o poezie de maturitate, sobrã, mereu marcatã de semnul meditaţiei, al cãutãrii drumului de înţelegere, de pãtrundere în labirintul sinelui, cu toate trãirile lui pasionale.”

Constantin Cubleşan – Mariana Pândaru – „Lacrima de ambrã”, „Steaua” nr. 9/1998.

„Ţinem sã precizãm cã avem de-a face cu o liricã rafinatã, axatã pe imaginea şi trãirile inimii. „Inima” concept atât de devalorizat în epoca noastrã, redobândeşte în poezia Marianei Pândaru întreaga sa demnitate, nu numai ca sediu al emoţiei, dar şi ca loc în care spiritul coboarã („coborârea minţii în inimã”, dupã o expresie a isihaştrilor) pentru a face sã vibreze întreaga fiinţã, conectând-o la ritmurile cosmosului. Fiecare poem este o sfâşiere existenţialã. Umanul e veşnic condamnat sã fie rupt, sfâşiat în paradigmã polemicã. Mariana Pândaru este obsedatã de condiţia umanã: mereu imperfectã, mereu sortitã eşecului, trãind dureros disjuncţia dintre contemplarea perfecþiunii şi inaccesibilitatea acesteia. Ceea ce poate urni omul, ceea ce îl poate scoate din angoasã este activitatea inimii, singura care mai poate umple templele, mai poate da un sens existenţei. Inima singurã poate sã strãbatã închiderea şi distanţa incomensurabilã dintre aceste monade ermetice care sunt oamenii. Sufletele sunt aruncate în corpuri unde cunosc pãtimirea, dar care îşi întipãresc perfecþiunea rotundã (cercul, ca figurã absolutã) asupra nisipului. Inima dã consistenţã ontologicã şi axiologicã fiecãrui act uman chiar şi actului poetic: armele îndreptate spre imperiile de pe arta poetului sunt neputincioase. Ea cunoaşte şi metamorfoze, e de „piatrã” sau de „nisip auriu”, ea cunoaşte imuabilitatea rocii sau destrãmarea strãlucitoare prin dãruire.

„Lacrima de ambrã” constituie un adevãrat „tratat” de educaţie a inimii, singura care ne face sã suportãm absurdul şi disperarea existenţei, dar care le şi subliniazã într-o lume a ideilor, a ideilor plenar trãite ceea ce este marca lirismului autentic. ”

Niadi Cernica – O „poeticã” a inimii (Crai Nou - nr. 2252-1998)

„Mariana Pândaru este o poetã de mare talent şi o ziaristã de excepţie, aflatã de mai bine de douãzeci de ani în atenţia criticii literare. Este, de asemenea şi o editoare priceputã şi de rafinament deosebit, o conştiinţã culturalã autenticã.

Volumele sale de poezie sunt cu totul remarcabile, probând deopotrivã artã şi meserie, cerebralitate şi spontaneitate. Ele constituie un maraton pe verticalã, fiind roadele unor acumulãri de decenii în spaţiul culturii.”

Aurelian Titu Dumitrescu, 2001

„Mariana Pândaru practicã o poezie curatã, nu doar în vers clasic ci şi în vers alb, cu o metaforã proaspãtã în care tematic, predominã sentimentul iubirii şi al maternitãţii împlinite, condiţia contemporanã a poetului şi a poeziei.

Sinceritatea şi limpeditatea stilului sãu, fac din paginile volumelor sale de versuri, o lecturã agreabilã. Laconismul lor, adesea, nu denotã o scurtã respiraþie, ci o reflexivitate condensatã prin care poeta reuşşte sã spunã mult în cuvinte puţine.

Un ochi proaspãt, o sensibilitate exacerbatã şi un stil cursiv, dovedesc faptul cã poeta, atunci când oboseşte în chingile versului, poate scrie curat şi prozã.”

Passionaria Stoicescu, 2001

„Mariana Pândaru tinde a împlini o excepţie în poetica noastrã femininã.

Prin forme simple de limbaj, surprinde aspecte complexe ale existenţei. De la amãnunte de ordin comun reuşeşte sã evolueze spre sfere ale semnificaţiilor înalte. De la subtilitãţi surprinse de ingenioasa-i intuiţie femininã, se transpune mãiestrit spre problematici de maturã gravitate.”

Victor Isac – Mariana Pândaru -

O excepţie în poetica femininã, 1992

„Mariana Pândaru este un poet autentic prin transmiterea emoţionalã puternicã a unui fond liric de mare calitate, recunoscut de altfel şi de cronicile literare ce au salutat apariţia volumelor sale. Ea este dãruitã cu trup şi suflet scrisului, e o prezenţã de netãgãduit în câmpul literaturii noastre.”

Neculai Chirica, 1994

„Pe Mariana Pândaru n-am cunoscut-o decât prin versurile publicate în volume şi reviste literare. Mi se pãrea cã vine dintr-o lume în care, eu, poetul singuratic de la Dunãre, n-o sã am niciodatã vizã de intrare. Citindu-i poezia mã uimeam mirându-mã, vorba lui Nichita şi învãţam alfabetul tãcerii. Furând puţin câte puţin din cântecul lebedei, Mariana Pândaru ne face şi pe noi cititorii sãi, pãrtaşi la acest cântec. Cu toate riscurile.

Mariana Pândaru este o voce unicã în lirica femininã contemporanã. La POETÃ, insomniile devin obişnuinþã şi se preschimbã în poeme de o puritate cristalinã, frizând nefirescul.

Cu netãgãduitã invidie vãd cã gâlceava dintre cuvânt şi vis, la Mariana, se constituie în acea cãlãtorie continuã a poetului dintotdeauna. Şi asta pentru cã POETA trãieşte drama neputinþei de a ieşi din cercul magic al cuvintelor, al imaginilor.”

Ion Conac – Starea de dupã cuvinte

(„Lacrima de ambrã”) – „Cãlãuza”, 1998

„Mariana Pândaru, un suflet zbuciumat, poezia ei aduce documente romantice asupra unui destin în desfãşurare, e un om inteligent, complexat poate de binele şi de rãul din noi înşine.

Expresia ei, clarã, sentimentele, ale unei singuratice care ne face sã-i simţim trauma şi sã fim de acord cu ea.”

Constanţa Buzea - „Viaţa Studenţeascã” - 3 mai 1978.

„Mariana Pândaru este o poetesã cu o sensibilitate a adâncurilor foarte acutã. Ea aude cum cad ninsorile, cum cresc rãdãcinile ierbii... Viziunea sa poeticã strãbate culori greu accesibile, încãrcate de valenţe emotive deosebite. Lumea cãtre care tinde Mariana Pândaru este o lume în care mişunã formele vieþii, uneori în ciudate ipostaze.”

Iv Martinovici – „Ritmuri”- 1974

„Când în lumea aceasta toate mangafalele nu mai încap de propriile lor burţi vine cu modestie poeta Mariana Pândaru pentru a recunoaşte în fascinanta „Poezia - coroanã de spini”: „Dumnezeu mi-a dat poezia/ - coroanã de spini/ sã pot traversa/ mai uşor/ deşertul acesta de viaţã/ trãgând dupã mine/ o cruce incandescentã/ cãlcând eu - nisip/ pe nisip”. Un fior tragic rãzbate poezia doamnei Mariana Pândaru, existenţialist, o voluntarã asumare a crucii - simbolul de foc al poverii îi trage umãrul sub povara de plumb al marelui talent pe care poeta îl biciuieşte sã coboare pânã în ultima fibrã a sufletului pentru a smulge şi ultima fãrâmã de trãire din îndepãrtatul ţãrm al fãgãduinţei de la care, mai la vale, totul intrã în neant şi uitare. Când talentul îi sfârtecã somnul când orele şi zilele şi gesturile şi trãirile sunt sclavii talentului dat, nu pot decât sã mai bucure. Egoismul bucuriei mele e marea povarã pe care doamna Mariana Pândaru, datoritã talentului, e silitã sã-l poarte. De ce? Pentru cã aşa a hãrãzit-o Dumnezeu.”

Vasile Morar – Mariana Pândaru - „Ferigi înzãpezite” –

Glasul Maramureşului - nr. 96/1997

„Mariana Pândaru îşi contureazã cu fermitate un nume în poezia româneascã de reflecţie şi a intimitãţii. Precedentele sale cãrţi, o recomandau ca pe o poetã a discreţiei trãirilor intime, a unei sensibilitãţi frustrate, necontenit agresatã de vulgaritatea zilei, de „Bâlciul şi viaţa lui coloratã”.

Scurte notaþii fugare, consemnãri despre relaţia sinelui cu lumea, despre clipa cuvântului şi cuvântul clipei, despre trupul perisabil şi spiritul vulnerabil, acestea sunt temele poetice concluzive, grave, concise ale poetei Mariana Pândaru.

Mult mai adânci decât la prima vedere, aceste mesaje poetice aparţin unei poete atente mai ales sã-şi culeagã lumina sau tristeţea din suflet, şi ele vor urmãri lectorul multã vreme dupã receptarea lor.

Mariana Pândaru este foarte preocupatã de cuvânt, de capacitatea acestui vehicol capricios de a transporta ceva esenţial din tot ceea ce reprezintã omul în traseul sãu existenţial. De aceea o bunã parte din poemele sale au ca punct central declanşator al meditaţiei tocmai cuvântul. Apropiindu-ne cãrţile sau poemele Marianei Pândaru, ele ne determinã sã credem în talentul sãu şi nu este greşit sã afirmãm cã poeta se aflã acum într-o expansiune creatoare evidentã.”

Vasile Bardan – Mariana Pândaru - „Lacrima de ambrã” – Viaþa Româneascã - nr. 1-2/1999

„Dintr-un fior tragic derivã originalitatea poeziei Marianei Pândaru, zbuciumul ei întru urzirea dupã cele mai sfinte legi ale creaţiei cunoscute. Doamna Pândaru este chematã anume pentru cuvânt şi metaforã, pentru ca timpul sã şi-l iroseascã într-o învãpãiere de griji la masa de lucru, bucurându-se de firele de cernealã ce se pierd pe manuscris întru naşterea poeziilor fãrã de care un poet nu ar spune cã nu-i bogat, bogãţia lui constând în averea sa scriitoriceascã. Poeta Mariana Pândaru a recurs la o artã adevãratã, fãrã de câştiguri materiale, dar a şi realizat, un expozeu de imagini, de metafore excelente.”

Ion Machidon – De la poet la poeţi – Ed. Amurg Sentimental -1999.

„Condeiul sigur noteazã amãnuntul semnificativ, capabil sã redea atmosfera, importanţa obiectivã şi subiectivã a locurilor într-o succesiune, desigur subiectivã. Cu atât mai mult cu cât privirea cãlãtorului este preponderent retrospectivã, emoţiei trãite şi euforiei poetice i se substituie, insinuant, tendinþa reporterului spre detaliu exact şi realist, notaţia fotograficã şi privirea diacronicã rezematã pe date istorice. Asta în ciuda intenţiei declarat subiective a cãrţii, susţinutã prin laitmotivul uimirii în faţa frumuseţii şi al încântãrii legate de dãrnicia clipei.”

Elisabeta Bogãţan –Emoţie şi luciditate – „Parisul din inima mea” Mariana Pândaru / „Ardealul literar şi artistic” nr. 1/2002.

„În orice caz, cititorul are acum ocazia de a-şi desfãta mintea şi sufletul luând act de realitãţi ale Oraşului - Luminã pritocite prin mintea şi viziunea unui observator fin şi un detalieur în fraza cãruia se regãsesc, de aceastã datã, atât poetul cât şi jurnalistul. Având de partea sa aceste douã atuuri, autoarea evolueazã cu destulã dezinvolturã pe o medianã epicã foarte bine susţinutã de un comentariu doct în care se regãsesc informaþii din mai toate laturile vieţii sociale. Cele mai multe dintre ele ne sunt prezentate succint, aproape sub formã de flash-uri, însã grija Marianei Pândaru este manifestatã în primul rând prin evidenţierea permanentã a subiectului în discuţie chiar dacã, uneori, creeazã impresia de abatere. Nu este deloc aşa: ochiului sãu de jurnalist vigilent, nu-i scapã absolut nimic...”

Dumitru Hurubã – Mariana Pândaru –„Parisul din inima mea” (Jurnal de cãlãtor) / Cuvântul Liber - nr. 3003, 2001.

„Citind volumul „Lacrima de ambrã” ai senzaţia marii poezii lirice. Cu toatã nota de tristeþe presãratã prin poezii ca o realitate a vieţii, cuvintele reprezentative sunt: luminã, alb, vise, inimã, viaţã, fericire...

Tonul elegiac al volumului este estompat de valoarea poeziei „Numai poemul de dragoste”, în care optimismul rãzbate ca şi când bucuria de a trãi trebuie sã învingã: „Numai poemul de dragoste/ Rãmas pe digul albastru/ Ne-aşteaptã de-un veac/ Neschimbat”.

În final nu putem decât sã remarcãm cã Mariana Pândaru a îmbogãţit, cu acest volum al sãu, peisajul poetic hunedorean, reuşind sã transmitã cititorilor sãi un nou fior de autenticã poezie”.

Dumitru Boboşa – „Lacrima de ambrã” – „Ardealul literar şi artistic” nr. 5, 1998.

„Dacã avem în atenţie cã: „Adevãrata frumuseţe este la fel de rarã ca omul capabil sã-şi aleagã un anume sine însuşi şi sã şi-l impunã” – cum ar spune Paul Valery, – atunci, observãm cã poeta Mariana Pândaru îşi asumã viziunile ce stau sub semnul actului revelator. De aici apare înclinarea spre interiorizare, spre vibraţie sufleteascã, spre construcţii de sferã latitudinarã cu accente îndreptate cãtre abisal, având la bazã tensiuni polare. „Iartã-mã pasãre/ sunt mult mai slabã/ chiar dacã scriam cândva/ cu flãcãri pe trupul tãu inocent/ sunt mult mai slabã/ pentru cã n-am avut niciodatã/ imaginea întregului câmp/ în care se preumblã la fel/ oameni de cretã/ şi oameni cãrbune/ iartã-mã pasãre/ cãci iatã/ poezia se scrie/ şi în stare de fericire”. Prin „Ferigi înzãpezite” poeta Mariana Pândaru ne propune dificultatea de a traversa cultul poeziei înþelegând cã poezia conţine principiul perceperii de sine a interiorului intim. Astfel, ea ne relevã un procedeu, o cale de ajungere la iluminare”.

Victor Sterom – Ferigi înzãpezite – „Ardealul literar şi artistic, nr. 3-4, 2001

„La a patra apariţie editorialã („Ferigi înzãpezite”, Editura „Helicon”, 1996), într-o frumoasã colecţie de poezie, Mariana Pândaru continuã un discurs liric uşor recognoscibil în peisajul poeziei tinere autohtone actuale. Metafora conţinutã în titlul cãrţii pare sã fie pentru autoare însãşi definiţia artei sale, motivul ferigii sub zãpadã plasându-ne de la început într-un spaţiu al transparenţei şi imaculãrii. Mariana Pândaru aparţine temperamental poeţilor de sorginte romanticã, sesizând cu sensibilitate de barometru toate mutaţiile sufleteşti declanşate de avatarurile unei realitãţi alienate şi agresive, strãine de aspiraţiile acestei poezii, ale fiinţei umane în general.

Poeta abordeazã teme esenţiale ale poeziei dintotdeauna – dragoste, viaţã, moarte – în poeme scrise sub imperiul revelaţiei pure, al inspiraţiei autentice, reuşind, nu de puţine ori, sã pãstreze pe întreg parcursul poemului la aceeaşi intensitate starea emoţionalã iniţialã...”

Ioan Evu – Cuvântul liber, mai, 1996

„Fire puternic interiorizatã, ţinutã distinsã, cu o expresie cercetãtoare a feţei şi un surâs plin de înţelesuri, Mariana Pândaru trãieşte într-un univers transparent din care ţâşnesc pescãruşi cu blânde priviri. Poezia sa este o constatare în care cititorul se aflã mereu în aşteptarea cuvântului într-o formã deschisã.

Existã în aceste versuri o voce tainicã a umbrei elementele intrã sau ies din scenã cu o evidenþã a gestului. De exemplu în „Casa de umbre” – bucuriile simple se decupeazã din pietre, flori fãrã culoare se leagãnã, pasãrea albã se strecoarã subtil/ cãtre lume.

Folosind cu graţie un limbaj dens redând o succesiune de emoţii bine tensionate în mişcarea elementelor lirice, poeta comunicã un echilibru perfect.”

Elena Cruceru – Orele albe ale poeziei –

Anotimp Magazin – nr. 224/1996.

„Cine vrea sã se ducã la Paris cu un ghid bun sau vrea sã revadã Parisul prin luminile strãvezii ale poeziei, sã citeascã ultimul volum al scriitoarei Mariana Pândaru, Parisul din inima mea (Ed. „Cãlãuza”, Deva, 2001). Structuratã pe trei mari capitole: Primãvarã de miere, Varã luminoasã, În lumea dialogului (interviuri cu personalitãţi ale culturii române din Franţa, între care Monica Lovinescu), cartea, postfaţatã de Denisa-Lidia Toma este şi un prilej de reflecţie spiritualã pentru cititor, cãci autoarea îşi numeşte cãlãtoria „periplul meu spiri-tual”.

Ce important e ca turismul sã fie turism duhovnicesc. Se vede din ce ne spune iar autoarea: „Cãci adevãrata bogãţie a omului stã în sufletul sãu şi pe aceasta nu i-o poate lua nimeni, niciodatã, orice s-ar întâmpla.”

Theodor Damian – Mariana Pândaru, Parisul din inima mea – Luminã linã (New York) - nr. 4/2001.

„Este oarecum neobișnuit ca o poetă să îmbrățișeze cu atâta dăruire mitul lui Prometeu și a vulturul lui [,,S-a tras/ în cel mai bun prieten al meu/ – Vulturul’’ (Zăpezi peste ființă)] într-o tăcere a unei grădini din piatră, nemișcată și imuabilă, care a rămas, încă de la începuturile ei într-un secret și enigmatic infinit de cretă albă. Ca și menhirele și dolmenele, nici ,,piatra nu are gură/ să spună câte dimineţi/ au trecut/ de la naşterea lor’’ (Clipe de salamandră vicleană). Poezia Marianei Pândaru și-ar dori să descifreze un secret neîmpărtășit nouă, muritorilor de rând, un secret al unei altfel de existențe, suspendate între divin și inexorabil, pentru care un fel de ritual păgân ar fi vrut să spună că încă de ,,la început a fost Cuvântul’’ morții, al acelei păsări mari care ,,stătea neclintită/ desupra orașului,/Și nimeni nu știa/ de unde această umbră/ fără contur.“ (Pasărea cea mare).

Muguraş Maria Petrescu – Aşteptare în tăcere

„În cazul Marianei Pândaru, m-a uimit relevarea fragilităţii existenţei umane şi cuminţenia cu care sufletul, parcă în permanenţă rănit, acceptă cu resemnare orice gest agresiv din partea unui destin impus, izvorât parcă din rea-voinţa altora. Pentru că, aşa cum afirma în urmă cu opt decenii Emil Cioran: „Şi resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.”

„Lumea aceasta/ pare să fie/ de jucărie...” constata poeta în preambulul volumului După căderea nopţii (2007), continuând: „Cuvântul aruncat/ precum zarul/ închide-deschide bazarul...” Dar acelaşi motiv al lumii ca circ sau bâlci apare şi în volumele anterioare. E o lume care funcţionează după jocul capricios şi nedrept al hazardului, o lume crudă, nemiloasă cu cei curaţi, în care poeta nu-şi va găsi locul, poezia ei nefiind decât o expresie lucidă şi disperată a statutului de victimă al individului: „Eu sunt doar un oaspete/ în manejul circului vostru/ N-am învăţat să înghit săbii/ Nu ştiu să scot iepuraşi/ din cutia albastră/ Pot doar să vă ameninţ/ cu poezia/ Dar pe cine mai sperie/ această fragilitate?” (Sunt doar un oaspete)

Însăşi creaţia, sensul ei, rostul artistului sunt puse la îndoială în „vecinătatea” acestui univers de bâlci: „mă întreb/ pentru ce am scris/ atâtea poeme/ când văd că vis-a-vis/ bâlciul – îşi trăieşte/ nepăsător/ viaţa lui colorată!” (Bâlciul şi viaţa lui colorată)

Ladislau Daradici – Între poezia fragilităţii şi asumarea resemnării

„Poemele Marianei Pândaru sunt ca un exerciţiu de încântare şi de descântare a lumii, sau de „încuvântare“ sau „descuvântare“ a lumii.

Versurile de cea mai intensă trăire, în acest context, sunt cele legate de ideea de văpaie şi incendiu, de ardere, de mistuire.
Poeta vorbeşte despre dubla funcție a cuvântului, aceea de mistuit şi mistuitor, amintind de dubla funcţie a Mântuitorului, cea de jertfit şi totodată de jertfitor, când ne atrage atenţia la „cuvintele/care ne mistuie” (Primele semne ale învingătorului), ca şi cum ele sunt focul, iar noi jertfa, şi încă în ardere de tot, ca într-un ritual de purificare menit a aduce împăcarea cu divinitatea; în acelaşi timp însă cuvintele sunt şi jertfă, adică mistuite, atunci când declară „că ochiul tău/sfâşie aerul din preajma cuvintelor mele/ca şi când n-ar fi existat niciodată/ele – cuvintele arse pe rug” (Sub pom înflorit).
Călătorind în cuvânt poeta descoperă taina tărâmului interior al acestuia. Acolo totul este incandescent. Ca flacăra Sf.Mormânt pe care în noaptea Învierii, o ţii în mână dar nu te frige. În pelerinajul ei spre inima cuvântului poeta vede şi simte văpaia, singura care nu dispare, chiar atunci când învelişul, sunetul, nu se mai văd. Atunci „Rămâne doar/văpaia cuvântului/să tulbure aerul” (Văpaia cuvântului). Pentru acest motiv, ceea ce cade în cuvânt se aprinde, arde, se mistuie, iar dacă ceea ce cade este la rându-i flacără, ea se stinge în aceea care o cuprinde, stingere care este de fapt o aprindere şi mai mare. „Numai la noi în cuvinte/s-au stins libelulele de foc!” (Întotdeauna aceeaşi carte).
Atât încântarea, cât şi descântarea, fiind cânturi, încep în interior, în perihoreza nuntirii amintite, pentru ca apoi să reverbereze în afară.
Poeta ne spune acest lucru printr-o altă sublimă metaforă, într-un poem unde vorbeşte despre „păsări adevărate/purtătoare de cântece/pe dinăuntru cântate (Celei păsări adevărate).
Mariana Pândaru scrie poezie cu cuvinte de foc. Ea se pune pe sine în vers ca ofrandă adăugând văpaie văpăii cuvântului înainte de a-l trimite spre ceilalţi ca pe sămânţa menită să aducă rod însutit.
Theodor Damian – Poezia ca stare de nuntă

„La nivel de suprafață, toate formele de exprimare ale poetei sunt de o modernitate vădită, lăsând destul loc de subtilități și interpretări, nu unele aleatorii, ci dirijate cu scop.

...tema de natură clasică –arta și artistul – rămâne cea care domină întregul volum, prin ramificațiile ei absorbite în alte titluri și texte.

În ordine, pe același palier al semnificațiilor vin visele, nu atât de orientare romantică expresă, ci ca formă nepieritoare, ca rezultantă a proiecțiilor în imaginar.

După acumularea unor viziuni, dincolo de cota medie a înțelegerilor vieții, vine o reîntoarcere la punctul de incidență, de interferență dintre vis și cuvânt. Legătura o realizează numai, sau exclusiv, văpaia cuvântului.“

Marian Barbu – Călătorind în cuvânt

POEZIA – COROANĂ DE SPINI

Dumnezeu

mi-a dat poezia

– coroană de spini

să pot traversa

mai uşor

deşertul acesta de viaţă

trăgând după mine

o cruce incandescentă

călcând eu – nisip

Pe nisip.

DIALOG CU VALERIU BÂRGÃU

– Valeriu Bârgău, mă bucur că ai acceptat să purtăm un dialog. Sper să fie o discuţie interesantă, mărturie peste ani a ceea ce gândeşti tu despre cărţile tale, despre creaţie, despre viaţă. Aş începe cu o întrebare care să te determine să priveşti înapoi, spre ceea ce ai realizat până acum în activitatea ta literară. Deci: Care dintre cãrţile tale îţi este mai aproape de inimã?

– Eu cred cã privesc destul de des înapoi. Chiar aş putea presupune cã de multe ori trãiesc în paşi de tango – doi paşi înainte şi unul înapoi. Ãsta ar fi ritmul. Dacã greşesc, te rog sã mã corectezi. Încã n-am avut timpul necesar pentru a dansa vreodatã... În schimb – am scris un poem care începe aşa: „Sâmbãtã dupã-amiaza între porţelanurile / chinezeşti/ îmi tai venele ca tu sã exişti...” E în „Noima de aur” şi îţi închipui cã scriindu-mi sub aceastã uriaşã presiune, cãrţile – n-am cum sã le distanţez – adicã sã le mãsor distanţa faţã de cetatea sângelui meu...

– Ai obiceiul sã le reciteşti?

– În cel mai mare secret – pot sã-ţi spun cã le recitesc, dar întotdeauna fãrã martori. Nici mãcar pe criticii care au scris despre ele nu-i iau drept martori. Îmi place sã le amendez singur. Astfel îmi dau seama ce mai am de spus din întregul niciodatã vãzut de cineva...

– În ce constã secretul unei cãrţi? Adicã prin ce crezi tu cã trãieşte dupã ce i se dã drumul în lume?

– Unele cãrţi trãiesc prin ideile lor, altele prin autorii lor. Mai existã şi cãrţi care trãiesc prin noutatea lor sau prin bizareria lor. Eu aş vrea sã scriu o carte care sã trãiascã prin toate acestea. Adicã, atunci când ai putea crede cã trãieşte doar prin idei, sã-þi dai seama cã existã chircit şi neînsemnat în spatele ideilor – un om, un foarte simplu om, ce poate sã spunã la început ceva care ar pãrea bizar, adicã pe jumãtate nou şi pe un sfert – construcţii idnefinite... Desigur, bunii cititori vor lua acele „unitãţi” de mãsurã ale unui posibil întreg, aşa, la modul ideal...

– Când scrii o carte, ai şi momente de îndoialã?

– Şi.

– Care ar fi unul dintre subiectele peste care simţi cã nu poţi trece, pe care trebuie neapãrat sã-l „spui” într-o carte?

– Ştiu cã fac o mare prostie sã mãrturisesc în public un subiect de carte. Ideea cu acea carte de interviuri cu tânãra generaţie de scriitori, interviuri publicate mai întâi în revista „Tribuna”, din iniţiativa lui Vasile Sãlãjan, ideie transmisã cu doi ani în urmã prin epistole, câtorva zeci dintre tinerii colegi, a apãrut transcrisã cu fidelitate într-un numãr din „Viaţa Româneascã”. A noastrã se numea (dupã Ion Biberii) „Lumea de azi – Lumea de mâine”, a celor doi autori care semnau în revista bucureşteanã, se numea tot aşa... Dar, trec peste asta. Trec pentru cã de idei n-o sã duc niciodatã lipsã...

Aş vrea sã scriu un roman al cãrui personaj principal sã fie Constantin Noica. În jurul acestui mare filozof ar roi o mulţime de personaje ale acestui secol. Ar fi un fel de „Secol XX vãzut prin C.N.”...

– Pentru scriitorul care eşti – sunt posibile şi primejdii?

– Ohoo. Una dintre ele ar fi reprezentatã de scrierea cãrţii despre care vorbeam mai sus...

– Te-ai visat scriitor din copilãrie sau asta a venit treptat, pe negândite?

– Cred cã treaba asta a venit de undeva din interiorul fiinţei mele. Toatã viaţa am trãit printre nescriitori, aş putea spune – chiar între oameni care au urât scrisul, l-au considerat ca fiind superfluu omului normal. Şi acest lucru ar putea sã înceapã de la bunica (fiinţa care m-a crescut), neştiutoare de carte şi ar putea continua cu profesoara de românã din clasa a V-a care atunci când i-am dat un caiet de dictando ce cuprindea o proprie descriere a Moldovei, mi-a înapoiat caietul şi m-a trimis sã culeg frunze de dud pentru viermii de mãtase... Trecând dincolo de anecdotic, mã întreb de multe ori cum am rezistat atâta timp şi cum încã mai rezist în tot felul de meserii şi experienţe, aş putea spune, chiar opuse scrisului...

– Scrisul te izoleazã de ceilalţi oameni?

– Şi da şi nu. Dacã n-aş face-o deloc, i-aş atrage cu brutalitate atenţia cã sunt scriitor şi nu cronicar sportiv. Dacã ar face-o cu prea mare sârg, aş fi nevoit sã-i atrag din nou atenþia cã sunt scriitor şi nicidecum un pustnic, un hibernal trãind numai şi numai din propriile-mi meditaţii... Cred cã în acest caz – calea de mijloc nu mai e a mediocritãţii...

– Chiar dacã în ultima ta carte de versuri spui la un moment dat „Poezia mã asupreşte din ce în ce mai puternic...” vãzându-te scriind şi prozã, criticã literarã, reportaje, interviuri, mi-e teamã cã uiţi prea mult tocmai de ea – de poezie. Am dreptate?

– Dragã poetã, scrisul meu nu se petrece la suprafaţã, poezia mea nu poate fi reprezentatã aşa cum,de pildă, un domn bine îmbrãcat pe care îl ai în preajmã la un moment dat. Nici un detectiv n-ar putea sã încaseze vreodatã nişte bani pe motiv cã a urmãrit cel puţin cinci minute în viaţa lui – viaţa mea interioarã, adicã poezia semnatã cu numele meu. Aşa cã, nimic şi nimeni din iniţiative personale sau a altcuiva n-o sã se poatã lãuda vreodatã cã i-a spus (şi mai ales a reuşit) poeziei mele sã se linişteascã, sã zacã aşa cum zac acele cârpe putrede pe care le adunã bãtrânii înainte de moarte şi dupã ce ei mor, ceilalţi le aruncã nefiind folositoare. „Fac de toate” şi nu chiar de toate. Interviurile au fost fãcute din dorinţa fireascã de a contribui şi noi cu ceva la afirmarea unei generaţii de scriitori. Ce s-a înţeles e bine înţeles. Ce o sã urmeze vom mai vedea... Criticã scriu pentru cã mi se întâmplã de multe ori sã citesc volume de versuri, roman, excelente asupra cãrora critica noastrã „profesionistã” nu se prea apleacã. Fie cã autorii acelor cãrţi nu intrã în jocul conjunctural al zilei şi nopţii, fie cã sunt oameni care aşteaptã în linişte... Ei, liniştea asta enervantã din jurul unor cãrţi foarte bune – mã face sã-mi spun pãrerea despre acele cãrţi pe care oricum le citesc...

– Poezia ta se desfãşoarã dupã un anume program poetic? Ne poţi vorbi de acest program?

– Un mare prieten al meu, poetul Ion Gheorghe, ar putea sã rãspundã în condiţii excelente la aceastã întrebare. ştiind cã el ar putea sã rãspundã atât de minunat, atât de înþelept – n-am decât sã aştept pânã ce voi trece de 40 de ani, pentru a vorbi despre propriul program. El, oricum, te asigur, existã...

– Ce are mai mare importanã pentru tine: talentul sau inventivitatea?

– Inventivitatea, când nu este de naturã paranoicã, nu este altceva decât structura intimã a talentului, sora lui „tainicã”, o sorã care se mişcã în voie prin: arhitecturã, filozofie, lingvisticã, balisticã, oniric şi multe alte tãrâmuri. Aşa cã nu pot sã despart cele douã noţiuni. Ar fi tot aşa cum aş propune sã se despartã poezia de filozofie sau proza de viaţã...

– Un scriitor (şi nu numai el) înainte de a fi în dialog cu ceilalţi, e în dialog cu sine. Acest lucru se poate face numai în singurãtate. Te-aş întreba dacã eşti mulţumit de momentele tale de singurãtate, dacã ştii sã fii destul de independent în acele clipe, dacã (în sfârşit) ştii sã „umbli” prin singurãtatea ta?

– Despre singurãtatea mea în timpul creaţiei, nu pot sã adaug nimic în afarã de ceea ce „transportã” propria mea creaţie în mintea cititorului în timpul unui dialog sincer de ambele pãrţi.

– Scriitorul trebuie sã trãiascã mai întâi pe propria-i piele şi apoi sã aştearnã pe hârtie? Sau experienţa umanã poate fi înlocuitã şi cu altceva? Sã zicem cu lectura?

– Eu am început prin a crede cã „ce trãieşte omul – e sfânt” şi nici acum nu ezit a crede cã e aşa. Dar, opera pe care o lecturezi, este scrisã tot de un om, care, poate a realizat acele pagini de pe urma experienþei sale sau a altcuiva şi tot aşa mai departe... Însã precis undeva, la capãtul capãtului trãieşte totuşi o experienţã „pe viu”, o experienţã care a putut genera o altã experienţã, una literarã. Shakespeare, lumea lui Shakespeare e cea mai realã dintre toate lumile posibile. Tot aşa, putem spune cã e şi cea mai fictivã dintre toate lumile posibile, un sfârşit, un finiş de experienţe politice şi familiale, o încrucişare de filozofii, un prim cod al familiei, codul general al literaturii care nu trãieşte pentru azi sau pentru mâine... şi atunci, cred cã lectura nu mai e un înlocuitor al vieţii trãite, e chiar viaţa trãitã, viaţa şi experienþa pe care o putem solicita în arta noastrã...

– Vrei să facem o călătorie prin biibliotecă? Spune-mi care sunt cãrţile tale cele mai dragi?

– Toate cãrţile îmi sunt dragi, unele dintre ele chiar folositoare iar altele, puţine, de cãpãtâi. Fiinţa mea nu opereazã totuşi atunci când îşi cautã filiaţiile, iubirile, dupã cãrţi. Cel mai mult îi place sã spunã cã se simte minunat şi încordatã la maximum în lumea lui Shaekespeare, cã redevine ea însãşi atunci când se adãposteşte de vitregii sub pãlãria curteanului Motaigne. cã observã florile spiritului când se aflã în preajma grecului Platon şi surprize se pot ivi în continuare. Îmi iau aceastã mãsurã de precauþie pentru cã recent vizionând filmul „Il nome della rosa” mi-am dat seama cã în aceastã lume circulã liberã şi nevãmuitã lumea lui Ecco. Cum, tot aşa, aş putea vorbi despre alte lumi în care, din când în când îmi place sã mã transpun pentru a cãlãtori în compania unor spirite.

– Eşti mulţumit de literatura acestui secol douãzeci?

– Dacã aş fi întru-totul mulţţumit, aş sta într-un fotoliu şi aş citi pânã ce, de atâta bãtrâneţe n-aş mai putea sã vãd literele. Abia atunci aş începe sã le gãsesc mici cusururi.

– Ce poţi spune despre prezenţa scriitorului în revistele literare? E neapãrat necesarã?

– Nu neaparat dar, totuşi, necesarã. Îmi aduc aminte cã Rebreanu menţiona undeva în „Jurnal”, citez din memorie: „ – De la teatru am plecat, la Educaţia Poporului nu mai sunt... mã gândesc sã înfiinţez o revistã literarã...” Chitcãit, scriitorul ardelean ştia el ce spune. În altã ordine de idei, mie, prezenţa în presã îmi dã senzaţia zilnicã, sãptãmânalã, cã mai sunt încã în viaţã... pardon... interiorul breslei mele...

– Îţi iubeşti profesiunea de scriitor?

– Deşi este epuizantã, iar câteodatã de-a dreptul enervantã (pentru alţii şi chiar pentru tine), pot spune cã un poet francez avea dreptate sã-şi intituleze una din cãrţi „Cu urã, dragostea mea, poezia”...

– Ai momente în care te simţi scos cu totul din ale tale, obişnuite?

– Sunt câteva cântece şi alte câteva poezii de-ale noastre, ale românilor, pe care atunci când le aud, dacã stau pe scaun mã ridic imediat în picioare şi iau o perfect controlabilã poziţie de drepţi. Mi se întâmplã asta atunci când aud „Doina” lui M. Eminescu, sau „Deşteaptã-te Române”, „Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”... sunt singurele momente în care nu-mi pot controla psihicul şi energia fizicã. Mã gândesc cã e vorba de o energie uriaşã care acţioneazã fãrã putinţã de bruiere asupra conştiinţei mele...

– Consideri cã între generaţiile literare existã numai continuitate sau şi negaţie?

– Îmi pui o întrebare care conţine rãspunsul. Pentru a nega un fenomen trebuie sã-i stãpâneşti toate datele, manifestãrile... Desigur, negaţia poate însemna şi a continua ceva, fãrã sã recunoşti cã datele principale le ai de la înaintaşi. Atunci, chiar devii mai vehement în negaţie... Dar cum eu nu mi-am propus sã-i neg nici pe cei „de la ’70” între care ar trebui sã fiu şi nici pe „optzecişti” între care uneori mã aflu, şi în acelaşi timp mã vãd un om singur în faţa colii de hârtie pe care singur mi-o cumpãr de la librãrie, singur mi-o scriu şi tot singur mã zbat sã o tipãresc, nu mã arãt interesat direct de aceste contacte dintre generaţii. Mai degrabã mã simt atras de creaţia acestor scriitori... În faţa cãrţilor, toate luptele înceteazã. Şi e firesc sã fie aşa şi nu altfel.

Dialog realizat de Mariana PÂNDARU în septembrie 1980

"După căderea nopţii"

  O „rugăciune de lumină” este poeta Mariana Pândaru în volumul „După căderea nopţii”, apărut la Editura „Danimar”, Deva, 2007. Structurată în două cicluri, cartea este dedicată soţului autoarei, distinsul şi regretatul poet Valeriu Bârgău, care, pentru iubitorii poeziilor lui, se află în „raiul celor cu sentimente echilibrate”. Autoarea, de o sensibilitate maladivă, îmbină în chip natural registrul ludic cu substratul lui grav, reflexiv, inclus în mişcarea poemului născut din necesitatea de exteriorizare (vezi ciclul: „Către Bertha”): „Se poate deci spune / că această convorbire cu Bertha / M-a trezit din letargia fără margini / ca o larmă de gureşe păsări”. Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestia sentimentală. Poeta are o înclinaţie spre melancolia tragică, cochetând cu fantoma eternităţii, unde cuvântul şi cântecul sunt mijloace de a salva degradarea lumii şi a decăderii ei în substraturile derizorii ale metafizicii: „Cântecul ei / străbate noaptea / ca o săgeată / Neasemuita ei sfâşiere / atingând până şi sufletul / celor plecaţi înspre moarte / Întorcându-i din drum / cu mare nelinişte / în lumea cuvintelor” („Privighetoarea”). Expresia barocă ascunde în spatele virtoazităţii o percepţie a înşelătoarelor oglinzi, unde în eternitate „e-atâta risipă de fluturi”. Un sentiment tragic al vieţii stârneşte fiorul şi misterul în poezia Marianei Pândaru, care stilizează extincţia, o abulează prin metaforă, o îmblânzeşte. Fiorul liric şi tematic se interferează prin metamorfoza cercului ce închide trăirea poetică într-o umbră a umbrei, de fapt o „conştiinţă a conştiinţei” (George Poulet): „Dar, draga mea umbră / cu ochii de fosfor / tu nu vedeai cum din trupul meu / se desprind aripi de purpură / îndreptându-mă – în sfârşit liberă / spre câmpia deschisă” („Umbra cu ochii de fosfor”).Excepţionala capacitate de a da carnaţie trăi-rilor şi obsesiilor poeta pare indi-ferentă la spiritul timpului, continuând să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând poezia înspre experienţa intimă.Desigur, poemul e şi un corectiv pentru imaginativ, descătuşat de starea fizică a poetei şi trăi-rilor: sporeşte şi stilizează, totodată, efluviile existenţei, construieşte un univers liric, transformând dramaticul în stare de graţie, reducând explozia la implozie, înlocuind furia realităţii cu persuasiunea metaforei: „Viaţa, e picătura de apă / căzută pe piatra încinsă / în zi de frumoasă iluminare” („Către Bertha”, 3).„După căderea nopţii” o „Umbră cu ochii de fosfor” topeşte în discursul poetei, rafinat până la eclatanţă, o imagine copleşitoare, în care încap, deopotrivă, viziunile „din gândurile noastre / niciodată vorbite” şi expresiile luminiscente din „Sfânta zi de Duminică”, reprezentările îngerului „închis în piatră” şi desfăşurările unui „cântec de mult rătă-cit”. Autoarea acestei cărţi este o poetă de înaltă vibraţie, convingătoare în toate privinţele.

AL. FLORIN ŢENE

Mariana PÂNDARU - DRAMATICUL, PREMISĂ DE GRAŢIE

DUPĂ CĂDEREA NOPŢII, Editura Danimar, Deva, 2007

  La o primă lectură, poemele Marianei Pândaru mi s-au părut a fi avansul unor obişnuite comunicări poetice. După un mic interval, am reluat lectura volumului la îndemnul unui prieten bun, descoperind cu totul alte taine de această dată: existenţa unor revelatoare reflecţii care merită aprofundări serioase, pentru că se recomandă cititorului într-o perspectivă unitară, comportă chiar o încoronare în duhul unor deliberări de natură cu totul metafizică. Cum se face că tragicul poetei e divizat în „inconştient” şi „conştiinţă”? Din motive de dezechilibru existenţial? Din motive de orchestraţie contrapunctică a existenţei („viaţa nu e doar tulburarea/ din temniţa interioară/ nu e doar fâşia de nisip/ pe care ne scriem în grabă destinul/…/ viaţa e picătura de apă/ căzută pe piatra încinsă/ în zi de frumoasă iluminare”)? Sau din alte misterioase pricini?

 Cert este, incursiunea atentă asupra acestor întrebări a avut nevoie de un arsenal de considerente. Aprinzînd cîteva făclii „după căderea nopţii”, am încercat să fixez perspective de la care să-mi promit oarecare bucurii de cititor. Dar un văl tragic s-a desenat în urma lecturii, în sensul că aproape toate  evadările din structurile sufleteşti, stările afective, trăirile şi imaginile poetice completează şi rotunjesc schema arhitecturală a unui spirit tragic „cu cenuşa până la glezne” („lumea a ajuns un imens spital de urgenţă/ din care eu nu mai pot/ alege nimic”). Poemele Marianei Pândaru vor să elucideze chestiunea cum şi de ce omul devine pînă la urmă „umbra cu ochi de fosfor în cimitirul anonimilor”.

  Dar de unde această întrebare pe care multe din poemele Marianei Pândaru - poetă de o graţioasă şi copleşitoare vibraţie - o cultivă aproape cu frenezie, adaugîndu-i mereu alte speculaţii ale posibilei biografii pămîntene? Evident, încercarea reprezintă argumentul neliniştii unei personalităţi puternice, care  caută să se elibereze de raţiuni omeneşti pasagere, nevoia de credinţă fiind singura stare de spirit cunoscută poetei ca aducătoare din abisal  a unui arhetip al binelui veşnic. Sau, cum scria Pascal, sintetizînd strădania sa de a se elibera de raţiune: „C’est le coeur qui sent Dieu, et non la raison”.

  Drama se simte aproape în fiece poem,  („din pieptul meu dau drumul/ unui cântec de dragoste/ dar cine să-l mai audă/ în vacarmul cuvintelor de tinichea/ când nu mai contează decât umblătura/ sub povara vieţii concrete”), dar ea nu constă în pendularea între două stări diferite: credinţa şi negarea ei, în cantonarea cînd într-o parte, cînd în alta, după natura şi puterea dovezilor, ci în imposibilitatea de a adopta atitudini imediate. Receptivă la „cămaşa de lut a fiinţei” („Din lut îmi făceam zilnic/ pe măsura mea o cămaşă/ în care intram ca într-o platoşă/ ascunzându-mă de puterea haitei de lupi/ ce colindau de la un capăt la altul/ muntele de care/ îmi legasem viaţa definitiv”), în raport cu abisurile universale dinlăuntrul şi din afara ei, poeta înclină spre exaltarea măreţiei lui Dumnezeu, pe care nu ezită să-L întrebe cu măsurate cuvinte: „Doamne – îmi spun/ rămânând la răscruce/ de ce atît de târziu/ îmi arăţi calea pe care/ să găsesc via cu strugurii copţi?!”.

  Luptătoare sub blazonul semnului de întrebare, dar umilă în faţa cosmosului, poeta simte nevoia să îngenuncheze pentru a se îndumnezei. Copleşită de suferinţa singurătăţii omului în univers, îşi caută justificarea şi pavăza divinităţii, dar cu teama de veşnicia de neimaginat. Natura limitată a omului, percepută dureros chiar cu conştiinţa relativei libertăţi de gîndire, este punctul din care pornesc poemele. Iată, am găsit o imagine proaspătă, exprimînd frumuseţea, libertatea şi vigoarea iluzorie a sufletului, sortit să se sfărîme între nevăzute margini: „Piatra aceasta va fi ghilotina/ ce va cădea înt-o bună zi/ fără milă/ peste ţesătura mea/ de viaţă intens colorată”. La limita aceasta spaţială, poeta o adaugă şi pe cea temporală: „Aşadar/ Nu fi vicleană/ nu mă amăgi cu mărgele de sticlă/ Clipa - află şi tu -/ e atât de grăbită să înghită vieţile noastre/ încât îmi privesc foarte atentă/ alergarea din urmă”. În starea aceasta de tristeţe nerecompensată, de frustrare înfricoşată, poeta  se întreabă „ce e dincolo de viaţa noastră”.

  Atracţia spre teme metafizice cum ar fi: omul în raport cu ţelurile himerice pe care le urmăreşte, durata efemeră a vieţii, au o certă influenţă asupra concepţiei despre caracterul tragic al existenţei umane. Fiorul şi misterului discursului liric, rafinat pînă la evanescenţă, preiau o serie de teme, cum de pildă furtuna îndoielilor, teama că omul în marile sale sentimente şi idealuri nu urmăreşte decît umbre şi că moartea înseamnă trezirea din visul vieţii. Tocmai aceste teme dezvăluie forţa prezenţei a ceva divin. Are unele momente de dedublare sublimă (convorbirea cu Bertha), de solidarizare cu divinitatea în forma ei de întrupare concretă, cu Dumnezeul-om supus suferinţei, în ceasuri care s-au dovedit a fi ale revoltei contra propriului neant.

  Desfăşurarea discursului liric, forma poemelor, modul de formare al metaforelor, deschiderea faţă de înnoire în poezie, temperamentul poetic de o mare fineţe vorbesc despre o poetă cu resurse inepuizabile („Sângele meu devenise deodată/ primăvara bătută de agresive parfumuri/ iar inima-mi vie îşi purta simpla iubire/ precum clopoţeii de vânt”). Astfel, Mariana Pândaru este un poet care trebuie urmărit şi înţeles nu în gesturile postmoderne, ci în marile vibraţii din adînc, numai ei cunoscute. Eu, cititorul, am împărţit trupul poemelor cu poeta pe din două, şi tot nu am reuşit să consemnez decît frumuseţea de la marginea cîmpului de percepţie.

Maria-Diana Popescu

Agero