Despre simbolistica zborului/nezborului

Încercarea ta de a păşi pe lunecosul zid de cuvinte nu e, omule, de nici un folos când dimineaţa pasărea sufletului se-nalţă - splendidă purpură peste micile umbre ce suntem - Fiecare după măsura dragostei lui îmi şopteşti depărtându-te pe coridorul cu umbre - Fiecare după măsura dragostei lui repetă ecoul Fiecare după măsura dragostei lui... Doamne – îmi spun, rămânând la răscruce, De ce atât de târziu îmi arăţi calea pe care să găsesc via cu strugurii copţi? (Mariana Pândaru – După măsura dragostei)  Păsările par să fi invadat lirica Marianei Pândaru. Fără a deveni o obsesie, putem vorbi despre o dominantă (chiar nepremeditată) care străbate - ca un zbor sângerând – volumele poetei. Poate nici un alt motiv/ simbol n-ar putea concura termenii aparţinând câmpului semantic al înaripatelor, evantaiul de semnificaţii implicat fiind de o bogăţie aparte. Îndrăznesc să afirm că în lipsa păsărilor (a acestor miracole zburătăcinde), această poezie n-ar mai fi ceea ce este; vitregind-o de acest surplus de frumuseţe, ea ar sărăci până la mutilare.  Într-o analiză a câtorva volume publicate în ultimele două decenii - precum SALT MORTAL (1992), FERIGI ÎNZĂPEZITE (1996), LACRIMA DE AMBRĂ (1998), FULGERE PE MARE (2002) şi DUPĂ CĂDEREA NOPŢII (2007) -, motivul pasăre/ păsări (la care se adaugă numeroasele nume de specii) însumează peste două sute de prezenţe. Cel mai frecvent apare termenul generic de pasăre/ păsări (de peste o sută de ori), între acestea numărându-se şi variantele semantice precum pasărea albă, pasărea visului, pasărea mută, pasărea uriaşă (deseori şi la formele lor de plural).  În privinţa speciilor, pe primele locuri se situează privighetoarea (aproape 10 prezenţe), lebăda (6), vulturul (4), prigoria, bufniţa şi porumbiţa (câte 3), însă nu lipsesc nici pitulicea, graurul, mierla, piţigoiul, pescăruşul ori păsări migratoare ca egreta, barza, cocorul şi rândunica (un regim mai special având, poate, dropia, pajura sau pasărea Lyr). În plus, apar frecvent şi termeni tangenţiali motivului, ca zborul, cuibul sau colivia, cu nuanţe de sens diferind de la context la context. Pe verticală, se poate constata o diminuare sensibilă a frecvenţei acestor apariţii începând doar cu volumele publicate după 2000 (FULGERE PE MARE şi DUPĂ CĂDEREA NOPŢII), odată ce lirica poetei se încarcă de unele accente experienţiale, „adumbrându-se” parcă tot mai mult înspre deziluzie şi cenuşă.  Într-o încercare de identificare a unei posibile geneze a acestei predilecţii pentru păsări, iată două exemple, ambele ducând înspre paradisul copilăriei: în poemul  Umbra bunicului meu din volumul DUPĂ CĂDEREA NOPŢII, relevant pare cântecul acestui străbun – în timp ce urcau împreună dealul, spre vie - prin care îşi considera nepoata o „pasăre aurie”: „Apoi îmi cânta/ rotindu-mă-n soare:/ Tu eşti pasărea mea aurie/ Tu eşti pasărea mea aurie/ lăcrimând de prea multă lumină”; iar într-un alt poem, Insomnii inutile din FULGERE PE MARE, tatăl poetei (cel care „n-a existat niciodată pre cât l-am iubit”) „se mira că/ atât de tânără fiind/ nu mă încumet să cânt tinereţea/ ci trec prin coridorul de umbre/ înălţând dealul nisipului/ - Eşti ca o aripă/ cu zborul în somn/ fata mea cu inima albă/ şi nici nu mai ştiu/ între atâtea cuvinte/ pentru cine alergi...”  Cele două construcţii – pasăre aurie, respectiv, aripă cu zborul în somn – pot fi considerate definitorii pentru „modelul” existenţial al poemelor, căci dincolo de statutul de elemente „de peisaj” ori de mesagere ale scurgerii timpului (însoţind momentele zilei, anotimpurile etc.), păsările sunt întruchiparea vie a frământărilor poetei, expresie a neliniştii, înălţării, a dorului de zbor, dar mai cu seamă a căderii, solitudinii şi resemnării.  „Ochii omului – considera Emil Cioran - văd în exterior ceea ce îl frământă în interior”, în această accepţie nuanţele semnificative legate de înaripate în poemele Marianei Pândaru nefiind decât tot atâtea posibile metafore – parcă în oglindă – ale fiinţei ei şi ale trăirilor acesteia: „Sunt doar pasărea/ cu zborul înfrânt” (Pasărea cu zborul înfrânt), iar „casa mea -/ colivie cu păsări/ nedomolite -/ respiră adânc prin pereţii/ atinşi de ghimpele nopţii...” (Colivie cu păsări) În Cântec VIII, aceeaşi „colivie” va destrăma definitiv iluzia libertăţii, a cântecului pur: „Şi-acolo unde credeam/ că pasărea cântă/ era mai tot timpul/ o lumină înfrântă// Şi când cuvintele/ alunecau printre/ fantasme de colilie// inima mea/ inima mea/ sta împietrită/ la margine de colivie.”  În poemul Fulgere pe mare identificăm un autoportret lăuntric al poetei, contrastul dintre calmul aparent şi frământările sufleteşti fiind relevant: „Ţipăt de pasăre/ Ţipăt de pasăre îmi era inima/ Deşi mergeam liniştită/ pe lângă marea/ ce nu se lăsa în nici un fel/ îmblânzită.”  Trebuie remarcat că în aceeaşi tentativă de (re)definire a sinelui, păsările sunt prezente, pretutindeni, şi prin numeroasele comparaţii (predominând, după metaforă, în lirica poetei), în unele cazuri întreaga construcţie poetică ramificându-se din această figură de stil: „Sunt ca o pasăre cu aripi legate/ Pe acest câmp de umbre albastre/ cu gânduri albastre// Ziua mea începe/ în ritmul tobelor mari/ pe când eu – învelită în/ penele mele de jar/ reuşesc doar un dans fără noimă/ Pe acest câmp de umbre albastre/ cu gânduri albastre”. (Pasărea cu aripi legate)  Urmele copilăriei sunt comparate cu „uriaşe aripi de păsări” (Inocenţa privirii), treptat, poeta însuşindu-şi lecţiile destinului, trăind „ca o pasăre cu inimă de simborină”. (Către Bertha)  În clipele de graţie, „inima” poetei „o ia uneori prin lanul albastru/ ca o frumoasă pasăre/ de colivie/ ce bezmetică zboară/ în sfârşit liberă” (Inima – pasăre liberă), sufletul alintându-se, la rându-i, în văzduhul deschis, „ca o porumbiţă”. (Întâmplare)  Dar păsările n-ar fi putut lipsi nici din jocul (amar-discret) al dragostei. În Două semne de foc, îndrăgostiţii devin păsări în mistuirea iubirii lor („Păsări/ erau umbrele noastre/ - păsări zburânde/ peste câmpia în flăcări”), iar „mica pasăre” din inima femeii este ca o certitudine a prezenţei acestui sentiment („Mica pasăre/ din dreptul inimii mele/ când tu priveşti înainte/ - spre mine”). La sfârşitul zilei, „cel din urmă zbor” va fi, negreşit, tot înspre iubit: „acestea sunt bucuriile/ şi singurătăţile zilnice/ alege, alege acum;// cel din urmă zbor/ către tine se-arată.” (Zile neaşteptate)  Păsările sunt mesagerele iubirii, ca în poemul Întotdeauna aceeaşi carte („Cum se face că pasărea/ scăpată din mâinile mele/ cade tocmai/ în mâinile tale?”), în final, din toată această poveste de dragoste mai rămânând doar un „cântec subţire”: „Ne-am trezit dintr-o dată/ trăindu-ne viaţa/ ca doi străini/.../ţărmul rămăsese pustiu.../ doar un cântec subţire/ - de pasăre albă -/ traversa uşor prin sufletul meu.” (Cântec de pasăre albă)   Există mai multe poeme în care poeta va invoca pasărea (adresându-i-se ca unui alter ego), perspectiva abordării diversificându-se de la îndemnul la libertatea rostirii - Cântă tu, pasăre,/ şi nu iubi decât în lumină/ Cântă tu, pasăre/ Căci vântul, aduce din nord ploi fierbinţi, ploi grele/ ce ne-or descătuşa/ de tristeţe” (Cântă tu, pasăre); până la refuzul de a cânta - „Du-te pasăre, du-te!/ Că nu-mi trebuieşti/ în această schelărie/ a cuvintelor/.../ Am nevoie/ să rămân singură/ şi să cer îndurare/ lui Dumnezeu.” (În splendoare de câmp)  Lirismul se materializează când în forme de confesiune - „Iartă-mă pasăre,/ Sunt mult mai slabă/ chiar dacă scriam cândva/ cu flăcări pe trupul tău inocent...” (Cu flăcări pe trupul tău inocent); când în posibile „parabole” existenţiale: „Într-un mesteacăn/ pasărea, zăbovind/ să privească spre mine./ - Ei, pasăre, pasăre/ câte gânduri zac în/ acest loc liniştit/ şi câte vise au fost/ şi s-au dus!/ Pe cine mai vrei tu/ acum, să intimidezi?/ Nu vezi că totul/ ia forma unei lumini/transparente/ şi nu rămân decât ochii/ - ochii mei şi ai tăi -/ să povestească lumii/ despre tristeţe.” (Stampă)  Dar dincolo de tentativele de „înălţare” şi eliberare a eului, înaripatele din poemele Marianei Pândaru simbolizează mai degrabă căderea, dincolo de bucurie - tristeţea, chiar zburătăcirea întru visare, spre idealuri, preschimbându-se în cele din urmă în neputinţă, deziluzie şi renunţare. Prin intermediul lor (în chip de metafore/ simboluri), poeta izbuteşte să-şi tălmăcească sinele în cuvinte, oferindu-ne o imagine sensibilă, dar şi dureroasă a unei fiinţe răvăşite lăuntric, oscilând între nevoia de a se confesa şi teama de a o face, oferindu-ne această rostire prin excelenţă a sugestiei, a unor fragile umbre mişcătoare printre oglinzi lăuntrice paralele.  Se pare că păsările au devenit pentru Mariana Pândaru mai degrabă o metaforă a desperării şi a resemnării, decât una a descătuşării şi a dragostei de viaţă. Este exact ceea ce spunea, cu decenii în urmă, în primele pagini ale culmilor disperării, acelaşi Emil Cioran, că „în melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur”.  De obicei, păsările zboară în stoluri doar atunci când, în migrarea lor, pornesc în exil (sau se întorc din exil). În rest, de cele mai multe ori, ele cântă ori vânează solitar. Iar singurele care se abat de la această regulă – ca nişte păsăruici gureşe şi „proletare”, cum le numea Virgil Diaconu – sunt vrăbiile, dar care lipsesc cu desăvârşire din poemele Marianei Pândaru. Daradici Ladislau (apărut în ARDEALUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 2014)