emne
subţiri de nelinişte însoţesc
viaţa
jucată pe-o singură carte,
ştiindu-se
că Viaţa
trece mereu printr-un joc de oglinzi
Un
loc aparte în memoria cititorului de poezie, îl are un oaspete de
seamă, pe care îl ştim senin, limpede: „Poate că aşa este să
fie / în amurgul vieţii / o floare de lotus”. ( „Gând
fulgerat” –
pag. 94 ). Mariana Pândaru vine spre spectacolul lumii cu inima
deschisă într-o rugăminte: „Eliberaţi-mă de gânduri străine
/ Eu sunt doar un oaspete / în manejul circului vostru / N-am
învăţat să înghit săbii / Nu ştiu să scot iepuraşi / din
cutia albastră / pot doar să vă ameninţ / cu poezia / Dar pe cine
mai sperie / această fragilitate ?” ( „Sunt
doar un oaspete” –
pag. 36 ).
„În
primăvară”,
Mariana Pândaru pune toată însufleţirea ca după mai multe ierni
înlănţuite. Primăverii nu i se vede capătul, nici măcar acela
al trecerii spre plinătatea verii, iar despre o altă iarnă oricum
nu mai poate fi vorba: „Eu una – / n-am mai văzut atâta
primăvară / florile zac pur-şi-simplu pe ziduri / ca într-o
neînchipuită uitare // Privighetorile, înnebunite / cântă mereu
de-a lungul, / de-a latul pământului // Iar eu / m-am făcut
flacără / în crengile mâinilor tale.” ( pag. 63 ).
Înainte
de fericitul apogeu al naturii, însă, Mariana Pândaru a trăit un
moment de neputinţă la care cu greu te-ai putea gândi; îşi
pierduse speranţa, cuvintele aproape că se-nţepeniseră şi ele,
într-o iarnă atroce: „Rămân pe dealuri / ferigi înzăpezite /
de parc-ar fi / lâna oilor lui Crist / Un convoi greu – de cerbi ,
/ le ameninţă. // Şi nu pot să fac nimic. / E iarnă.” (
„Ferigi
înzăpezite” –
pag. 82 ).
Pentru
mulţi poeţi e o dilemă, şi duce la o povară simpla naştere şi
trăire ca scriitor de poezie. La Mariana Pândaru, chiar dacă
pecetea durerii e pusă, poezia nu se vede ca un cataclism, ci ca un
dar nepreţuit şi asumat: „Dumnezeu / mi-a dat poezia / –
coroană de spini // să pot traversa mai uşor / deşertul acesta de
viaţă / trăgând după mine / o cruce incandescentă / călcând
eu – nisip / pe nisip.” ( „Poezia
– coroană de spini” –
pag. 110 (.
Se
învieţuieşte piatra şi se înalţă zborul, libertatea se
năpusteşte în toată splendoarea ei pentru a face să tresalte
ceea ce în mod normal este ca o margine a timpului: „ În inima
pietrei / chip cioplit de pasăre / şi zboruri – / zboruri de
primăvară // Încotro bate vântul ?” ( „Crochiu”
–
pag. 79 ).
Dar
a nu uita, că piatra mai poate ascunde şi altceva, atunci când la
un moment dat mâna care scrijeleşte cuvintele spre naşterea
poeziei, oboseşte; la urma urmei, mâna unui poet e totuşi mâna
unui om: „Obosiţi de cuvinte / iată, devenim tăceri / închise
în pietre de râu // iată vieţile noastre / bântuite de nostalgii
/ fără margini // se rostogolesc / spre tava cu jar.” ( „Obosiţi
de cuvinte” –
pag. 73 ).
Mariana
Pândaru îşi petrece nostalgiile cu îndârjirea omului care crede
că lucrurile sunt astfel făcute încât să nu fie lăsate pradă
decât încercărilor şi nu fatalităţii: „(…) În inima mea se
strecoară / semne subţiri de nelinişte / şi apun tot felul de
gânduri // … // Înveleşte-mă cu iarba din munţi / Şi
pregăteşte-mă de sărbătoare.” ( „Scrisoare”
–
pag. 88 ).
Fără
îndoială, poeta e de o neoprită îndrăzneală, are o aprigă
dorinţă de a trăi şi de a spune despre trăire tot ce poate fi
spus: „Ei da, / mi-a plăcut întotdeauna / viaţa jucată pe-o
singură carte // … // şi pentru ce am spus / doar jumătate din /
libertatea gândului meu ?” ( „Viaţa
jucată pe-o singură carte” –
pag. 66 ).
Mai
frumos decât spune ea însăşi, poeta, despre această sublimă
îndeletnicire de a da glas gândurilor, nici că se poate: „Aceleaşi
mişcări / în sus / în jos / pe treptele lumii // Aceleaşi
frumoase cuvinte.. // Viaţa trece mereu / printr-un joc de oglinzi
// Ademenind… / Ademenind… // Până-ntr-o zi !” ( „Ademenind”
–
pag. 57 ). Da, până într-o zi, când poeţii sunt nevoiţi să
lase pe astă lume locul umbrelor lor, aşa fiind dat. Însă despre
poezie nu ştiu că ar avea umbră, nu are ce să lase în loc, de
aceea este ea pentru totdeauna !
Daniel Marian
