Mariana Pândaru, Om în intersecţie

Poeta Mariana Pândaru, în ipostaza de prozatoare, a fost bine caracterizată de către Passionaria Stoicescu: „Un ochi proaspăt, o sensibilitate exacerbată și un stil cursiv dovedește faptul că poeta, atunci când obosește în chingile versului, poate scrie curat și proză”.

Volumul de proză, Om în intersecţie, apărut la propria-i editură, Călăuza, Deva, 2017, o dovedește din plin.

Cele douăzeci și două de povestiri-schițe, fără a fixa întotdeauna relațiile spațiale și temporale, sunt ilustrative, fiecare marcând, cu sensibilitate și subtilitate, „intersecția”, „răscrucea” care marchează destinul personajelor.

Majoritatea sunt concepute obiectiv, autoarea fiind omniprezentă și omniscientă cu privire la destinul personajelor, doar îmbracă haina mai modernă a subiectivității, valorificând alte tehnici narative.

Tematica povestirilor cu caracter obiectiv este variată, incitând la lectură: probleme de viață personală sau de cuplu, cu toate dramele ce le încorporează (Căluţul de mare, Ioan cel din nord, Povara faptei, Ochii ei priveau cu blândeţe, Ioana, Sacrificiul, Întâlnirea, După-amiază fierbinte, Surpriza), sacrificarea naturii (În ziua aceea captivă), „calitatea trăirii” (După-amiaza fierbinte), solidaritatea (Mina veche), profesii (Poştaşul, Învăţătoarea), cooperativizarea agriculturii și exodul spre oraș (Om în intersecţie).

Dintre povestirile cu caracter subiectiv, cu aceeași încărcătură dramatică, pot fi amintite: Vernisaj, Străinul, În mirajul scenei, Îndoiala și Actorul; autoarea valorificând preponderent monlogul interior, analiza psihologică și forma adresată.

Povestirea ultimă dă și titlul volumului. Reîntors recent din armată, Gherasim nu poate accepta ideea înscrierii în C.A.P.; se află la o răscruce și cere sfatul învățătorului. Acesta, aflând că în ultimii trei ani tânărul a lucrat în mină, îl îndeamnă să plece cu familia și să-și facă un rost, fără a trăi drama pierderii acumulărilor de o viață ale părinților. Sfatul este bun și acceptat – nu fără „lacrimi” – și de către părinți. Directorul minei din Ponor l-a angajat și i-a repartizat și o casă, pentru a-și putea aduce familia.

Planează asupra acestor plăcute structuri narative dramele, trăirile sufletești ale personajelor... fiind bine sondate, cu mijloace artistice adecvate, pentru a re-crea o altă realitate viabilă.

Se conturează, astfel, portrete remarcabile, mai cu seamă feminine (desigur, portrete morale), dar și câteva masculine.

Marta, din Căluţul de mare, este o fire iscoditoare („Oare la ce se gândește unchiul?) și meditativă: „[...] unora le înțelegea rostul, altora nu”, „i se făcuse dor de mirosul acesta, unic, al deltei”, „...tocmai de aceea sunt aici. Să încerc să uit un bărbat...”, „simți că cineva o privește”. „Marta, parcă trezită dintr-un vis, se întreba...”, „...descoperită în gândurile ei cele mai profunde”, „...toate plecau de la căluțul de mare [...]. Pe deasupra, stăpâneau blând o pereche de ochi verzi cu reflexe albăstrii”.

Elena, din povestirea Ioan cel din nord: „are nevoie să se limpezească [...] de frământările ei”, „dulce reverie”, „visând cu ochii deschiși”, „nu mai judeca la rece..” și decide: „Dar am și eu dreptul la puțină fericire...”

Ligia, din povestirea Vernisaj, își face o introspecție severă asupra propriei vieți: „Ce eram eu în vremea aceea? O femeie pe care astăzi n-o mai înțeleg...”. „Pe atunci trăiam într-o permanentă crispare [...]. „Astăzi sunt atât de împăcată cu mine însămi”, „suferința te învață multe și, mai ales, te întărește în lupta cu viața”, „Acum, gata [...], pot să privesc înainte, spre [...] viața noastră”.

Aceleași frământări sufletești trăiește și eroina din Mirajul scenei: „...trăiesc prea mult în trecut, prea mult captivă într-o dragoste care a devenit imposibilă”, „mă terorizează imaginea celuilalt”.

O dramă complexă trăiește Lidia, eroina povestirii Sacrificiul: „Se socotea o femeie puternică [...] și căuta un altînceput, mai fascinant...”. „Mihai, soțul ei, n-a întrebat-o niciodată care-i sunt gândurile, trăirile, amărăciunile...”, „...între ei [...] tăcere [...] apăsătoare și fadă”, iar reîntâlnirea cu Dan îi stimulează apetitul pentru cărți, muzică, teatru. Apoi, „corespondența” cu el îi „aducea liniște...”. Aflând despre moartea lui, „bătăile inimii asurzitoare, ochii înțepeniseră într-un punct fix”, căci „nu te poți desprinde când vrei tu de amintiri”. Acum, regretă că își reprimase singură sentimentele „de teama de a nu-și tulbura liniștea familiei”, acceptând „o soluție de compromis”.

Se conturează și câteva portrete morale masculine, generate de probleme de altă natură.

Ștefan, din povestirea Ziua cea mai grea, suferă din cauza pierderii casei părintești prin demolările aberante: „simțise un sfâșietor sentiment de înfrângere, de neputință”; „în fața ochilor săi treceau tot felul de întâmplări trăite aici”, rămâne doar ce ai adunat în sufletul tău”, „Rănile ei (ale casei s.n.) erau și rănile lui”, „Ele, cuvintele, alergau doar pe dinăuntrul lui [...], căutau ieșire înspre afară și n-o aflau”, deși „se aglomerau și-i dădeau [...] senzația de înăbușire...”.

Nicolae, din Povara faptei, purta „multă sungurătate în sufletul său!” La eliberarea din închisoare, „rătăci năuc pe stradă”, „nu scăpa de judecata din sufletul său”, „vibra doar la amintirea Sabinei”, „se adânci, din nou, în amintirile sale”, căci „el stinsese viața femeii iubite”. „Era socotit de toată lumea, tristul și întunecatul nefericit...”

Gherasim, din povestirea Om în intersecţie, este realizat într-un stil mai optimist, în ciuda faptului că „îl preocupă câteva gânduri care îl neliniștesc”.

Aflând, la „lăsarea la vatră”, că oamenii vor fi obligați „să se înscrie în colectiv”, el caută soluții pentru a scăpa, nevoind să rămână „doar cu bătătura casei”. Îl consultă pe fostul învățător și reține sfatul înțelept al acestuia de a se angaja miner la mina din Ponor, unde lucrase trei ani ca soldat.

Acum, avea „inima mult mai ușoară” și „gândirea mult mai limpede”. Prin dialog persuasiv, îl convinge pe tatăl său că hotărârea de a lucra în mină este cea mai bună, asigurându-l că le va fi și lor, părinților, sprijin.

Tot prin dialog cu directorul minei, Gherasim obține postul și repartiție pentru casă „în cartierul Jumanca, pe strada Bucuriei (nume simbolic!), la numărul 8”. Personajul este caracterizat prin acțiune: „Măi ce zi! Că nici măcar să beau apă nu mi-a trebuit”. El recunoaște că domnului învățător i se datorează „calea dreaptă pe care a găsit-o”.

Cu o remarcabilă experiență literară, prozatoarea cultivă pentru toate povestirile un „final deschis”, modalitate modernă în proza de valoare, recurge la arta narativă, fericit împletită cu cea a dialogului, dar și cu a portretului moral, pentru a da viabilitate personajelor complex investigate, pentru a crea „o altă lume...” plină de mister.

Constantin STANCU